La conferinţa de presă din 18 februarie 1995 a Asociaţiei „Victoria” Timişoara şi într-o emisiune locală la „Tele Europa Nova”, din seara aceleiaşi zile, Lorin Fortuna, (L. F.) şeful acestei asociaţii, a afirmat că sunt „un impostor cu certificat de revoluţionar în buzunar”, şi, fiindcă am profesia de judecător, există temerea că aş putea trage „spuza pe turta celor care n-o merită” în procesul de pe rolul Tribunalului Timiş al asociaţiei fortuniste cu „Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 ” Timişoara.

Ar fi trebuit să ştie, L. F., că afirmaţiile făcute, capătă, în dreptul penal, calificarea juridică a infracţiunilor de calomnie şi ultraj, pe care le-a comis în concurs real sau ideal, nu ştiu precis; cum stau lucrurile cu chestiile astea penale ar putea să-i explice o persoană în care are, acum, un prieten (de la perestroikă) – Petre Petrişor, în prezent nu numai judecător, dar şi preşedinte delegat al Tribunalului Timiş, el fiind un „mare profesionist”.

Nu ştiu dacă voi introduce plângere penală împotriva lui L. F., ştiu însă că, având spatele asigurat, nu se teme de nimeni. Domnia sa, nefiind impostor, şi-a tipărit un volumaş de versificări pe care l-a expus în vitrina librăriei din plin centrul Timişoarei, la loc de cinste, tronând între volume de buzunar, dar de poezie, semnate Li-Tai-Pe, Coşbuc, Lermontov, Apollinaire! Din acest volumaş a extras, o versificare în proză (eu, nepriceput cum sunt, i-aş zice „haiku-cu”) dăltuită în placa de marmură, plantată pe peretele faţadei principale (în dreapta) a clădirii Teatrului Naţional din Timişoara. Mă întreb dacă nu cumva aceasta nu-i o dovadă a unui mod de a lătra patriotismul, adică de impostură în toată splendoarea ei, de tip L. F. ?

L. F. se consideră, fără nici o ruşine (după obiceiul perestroikist, că ei, perestroikiştii, au numai merite), un mare revoluţionar, singurul în drept să autentifice calitatea purtătorilor timişoreni de certificate de revoluţionar. Toţi aceia care nu sunt de acord cu părerile-i „revoluţionare” sunt oare etichetaţi impostori, după cum se aude? Chiar obişnuieşte să-i pocnească, la propriu, pe unii, care-l contrazic, pe la aniversări de perestriokă?

Iată câteva împrejurări, pe care le-am mai relatat în acest ziar, dar sunt nevoit să mă repet, în care l-am cunoscut pe L. F., şi care „l-au ajutat” să-mi facă în public o caracterizare atât de infamantă:

la 21 decembrie1989, de la microfonul din balconul Operei Române din Timişoara, după ce m-am prezentat manifestanţilor, le-am citit acestora un discurs anticeauşist, care se sfârşea cu un număr de trei revendicări propuse lor spre aprobare şi anume: 1. demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a întregului Comitet Central al Partidului Comunist Român, 2. demisia primului-ministru, Constantin Dăscălescu şi a Guvernului şi 3. desfiinţarea Securităţii. În timp ce citeam acest discurs, microfonul îmi era ţinut de către Ivan Ştefan, un apropiat colaborator al lui L. F. Sfârşitul discursului, cu cele trei puncte, nu l-am putut citi, microfonul fiind îndepărtat din faţa mea la momentul oportun de către cel ce mi-l ţinea, care, văzându-mă cât de contrariat sunt, mi-a spus că o să continui mai târziu. N-am mai continuat pentru că aşa a stabilit L. F. – şefu' ( de perestroikă timişoreană, bineînţeles), acesta afirmând, când am introdus cele trei revendicări şi in proiectul Proclamaţiei Frontului Democratic Român, în foaierul aceluiaşi balcon, în aceeaşi zi (pe la ora 21), tăios: ”noi nu avem nimic cu partidul şi nici cu securitatea, noi avem ce avem numai cu Ceauşescu” ; apoi a haşurat proiectul să fie excluse din el revendicările introduse de mine şi Proclamaţia s-a tipărit, fără ele, în acea noapte de 21 spre 22 decembrie;

în seara aceleiaşi zile, în foaierul balconului în discuţie, am recitat unui grup de câteva persoane, nu prea cunoscuta „Doină” a poetului naţional, Mihail Eminescu, fiind prezent şi L. F., cu intenţia declarată de a o recita şi manifestanţilor, de la microfonul din acel balcon. Desigur cu gândul că voi sugera zecilor de mii de manifestanţi ideea reîntregirii graniţelor ţării „De la Nistru pân' la Tisa”, cum spune poetul. L. F. mi-a spus pe un ton şi răspicat, şi persiflant: „cred că vă daţi seama că nu puteţi recita asta manifestanţilor”. Am recitat poemul, totuşi a doua zi, fiecare vers fiind repetat, la îndemnul meu, în cor, de mulţimea de manifestanţi, în timp ce la spate oamenii lui L. F. îmi şopteau „termină cu asta că te-mpuşcă!”. Poezia aceasta a fost recitată în zilele imediat urmatoare fugii lui Ceauşescu, la Radio Timişoara, de regretatul actor Alexandru Simionică şi la Televiziunea Romană, de marele actor Victor Rebengiuc. Lăsând la o parte accentele naţionaliste şi xenofobe din „Doina” eminesciană şi extrăgând din poezie doar suflul patriotic extraordinar de sincer, recitarea ei ne amintea de pământul strămoşesc de sub stăpâniri străine, ceea ce pe basarabeanul perestroikist, L. F. , nu-l interesa;

cred că era puţin după ora 9 a.m. în ziua de 22 decembrie 1989, când, în foaierul aceluiaşi balcon am avut o discuţie violentă cu L. F. şi când i-am spus (pentru că îl bănuiam că manipulează manifestanţii după dorinţa conducerii de atunci a judeţului şi a ciracilor veniţi din Bucureşti): „merg jos, în mase, să le spun ce faceţi aici” şi m-am îndreptat spre scări să cobor, în timp ce L. F. urla (da, am zis bine, urla) „nuuuuuu-l lăsaaaaţi!” şi imediat mi-au apărut în faţă două „gorile”, cu figuri dezumanizate şi înarmate cu pistoale mitralieră (Kalaşnicov) îndreptate spre mine; m-am îngrozit recunoscând pe una din „gorile”, în persoana lui Sorin Oprea, care şi în urmă cu câteva ore faţă de acest moment şi în acelaşi loc, mi-a zis printre dinţi „dacă mai faci un pas te curăţ”, şi am renunţat, de frică. Cealaltă „gorilă”, care-l seconda pe Sorin Oprea, era, am aflat ulterior, Tiberiu Molodeţ. Armele „gorilelor”, pistoletul ce-l avea la sine L. F. şi alte pistoale ale ciracilor lui balconişti au fost capturate de aceştia, „desigur”, în luptele date, având mâinile goale, cu opresorii înarmaţi ai manifestanţilor – nişte panglicari, care şi-au abandonat armele şi muniţia de frica fortunismului „revoluţionar” în acţiune.

Poate că dacă domnul George Şerban, arăta şi dânsul un pistol şi nu o maşină de scris, ar fi fost lăsat să urce la balconul cu pricina (unde totul era sub controlul lui L. F., prin ciracii săi înarmaţi), în 20 decembrie 1989, dar neavând altceva decât maşina de scris şi ideile „Proclamaţiei de la Timişoara”, nu i s-a permis să urce la balcon, această Proclamaţie, cu adevărat revoluţionară scriind-o la scurt timp în alt loc, fiind apoi lansată, de la acelaşi balcon în 11 martie 1990, de regretatul George Şerban şi Societatea „Timişoara”. Acum manifestanţii, cu zecile de mii, au putut afla că a meritat să se afle în stradă, în decembrie 1989, revendicările lor căpătând contur clar în „Proclamaţia de la Timişoara” – singurul act programatic al Revoluţiei din decembrie 1989.

Mă întreb dacă L. F. a colaborat sau nu, cu Claudiu Iordache şi când acesta a întocmit lista balconiştilor şi a predat-o, cum scria un ziar, tovarăşului Emil Bobu – unul din înalţii demnitari comunişti, trimişi de Nicolae Ceauşescu la Timişoara, să facă „ordine” prin împuşcarea manifestanţilor, în data de 20 decembrie 1989? De asemenea, dacă l-a ajutat pe acelaşi Claudiu Iordache (versificator şi acesta, uneori) să scrie şi să publice, înainte de decembrie 1989, „ genialul vers” : „Pentru poezia comunistă, Eminescu nu s-a născut încă”?