Schimbarea într-un sistem social cu un mod de producţie asiatic, implantat în Europa, a început în anul 1956 în Ungaria, a continuat în Cehoslovacia anului 1968, fiind apoi forţat întreruptă, până în anul 1989.
Şi a venit perestroika în marele imperiu de la Răsărit, care l-a scuturat de blestemăţia partidului unic, i-a mai redus graniţele, dar convulsiile colosului rămas sunt expresia realităţii că perestroika mai dăinuie, chiar dacă s-a dovedit a fi agonia comunismului.
Istoria nu este chiar întâmplătoare. Succesiunea perestroikistă are un scenariu şi o regie care au inclus şi România. La noi, lăsaţi mai la urmă, revoluţia a început la Timişoara, în 15 decembrie 1989. Chingile comunismului ceauşist , de cea mai veritabilă sorginte stalinistă, s-au rupt sub presiunea voinţei celor mulţi, antrenată de durere. Suferinţa a născut revolta, învingând sentimentul fricii.
S-a auzit în 16 decembrie 1989 la Timişoara scandându-se, de către un grup dintr-o masă de manifestanţi, de mai multe ori, ''Gor-ba-ciov'', dar lozinca laitmotiv strigată pe străzile Timişoarei şi în Piaţa Operei, în perioada 15 -22 decembrie 1989, a fost ''li-ber-ta-te''. Aceasta includea dorinţa manifestanţilor de înlăturare a însuşi sistemului comunist, era o lozincă a revoluţiei şi nu a perestroikăi ; totalitarismul comunist nu poate fi reconstruit pe structurile lui fundamentale, adică îmblânzit, făcut să aibă o faţă mai umană ; el trebuie eradicat, distrus în totalitatea lui ; perestroika, deci, este incompatibilă cu libertatea promovată de o societate deschisă, real democratică.
La Timişoara, în decembrie 1989, a început o revoluţie, având ca scop nu numai înlăturarea de la putere a lui Nicolae Ceauşescu şi a clicii acestuia, dar şi desfiinţarea Securităţii, desigur a celei politice, fără de care comunismul nu poate să existe. Acesta a fost sensul lozincilor ''Jos comunismul'', ''Jos Securitatea '', ''Jos cu securiştii''.
Perestroikiştii, practicând la început un perestroikism mai blând, având la bază metodele N.K.V.D.-isto-K.G.B.-iste, au adunat zeci de mii de manifestanţi, încă din 20 decembrie 1989, în Piaţa Operei la Timişoara, când au şi început să fure Revoluţia.
Ca din întâmplare, urcaţi în balconul Operei timişorene, perestroikiştii au găsit o staţie de amplificare, difuzoare puternice şi un microfon, de la care au început să le vorbească manifestanţilor. Ei au şi înfiinţat un partid perestriokist – Frontul Democratic Român ( F.D.R.) - , aparent în frunte cu Lorin Fortuna, în realitate condus de Radu Bălan - prim secretar al Comitetului Judeţean Timiş al Partidului Comunist Român. Iepurele de fugă, Lorin Fortuna, a lucrat pentru perestroikă sub şefia lui Radu Bălan, până când acesta a fost obligat să renunţe la conducerea F.D.R., datorită implicării sale în represiunea violentă şi sângeroasă a manifestanţilor paşnici timişoreni, din perioada 15-20 decembrie 1989, pentru care a fost arestat, judecat în stare de arest şi condamnat la o pedeapsă cu închisoare (definitivă).
După ''îndelungi frământâri'' şi ca urmare a întocmirii mai multor proiecte, scrise de mână, F.D.R. a ''emanat'', cu contribuţia hotărâtoare a adjunctului şefului său, ''Proclamaţia'' cu supratitlul ''A căzut tirania'', înainte ca tiranul să fi căzut ; ea a fost tipărită pe foi volante, citită la microfonul de la care Lorin Fortuna conducea perestroika şi difuzată manifestanţilor înainte de fuga lui Nicolae Ceauşescu din 22 decembrie 1989.
Articolul I al acestei Proclamaţii are următorul conţinut: ''Frontul Democratic Român este o organizaţie politică constituită la Timişoara pentru a realiza un dialog cu guvernul român, în scopul democratizării ţării. Frontul Democrat Român condiţionează începerea acestui dialog cu demisio-narea tiranului Nicolae Ceauşescu”. În acest articol rezidă perestroikismul acestui front-partid politic. Lorin Fortuna dorea să democratizeze ţara prin dialog cu guvernul condus de Constantin Dascălescu - acesta fugit pe uşi dosnice din Timişoara, îngrozit de manifestanţii timişoreni care-i cereau demisia la 20 decembrie 1989.
Într-unul dintre proiectele Proclamaţiei F.D.R., în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, aflat într-o cabină a actorilor Operei din Timişoara, am introdus trei puncte: 1. Demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a întregului C.C. al P.C.R. 2. Demisia primului ministru Constantin Dăscălescu şi a guvernului. 3. Desfiinţarea securităţii.*
Erau de faţă şi au acceptat aceste trei puncte doamna Rodica Marina Giura şi domnul Aurel Ghile.
Astfel completat şi scris apoi la maşină de către doamna Rodica Marina Giura, acest proiect al Proclamaţiei F.D.R. i-a fost prezentat lui Lorin Fortuna (care controla totul, inclusiv cu ajutorul armelor din dotare). Acesta s-a enervet văzând cele trei puncte şi a spus: ”noi nu avem nimic nici cu partidul, nici cu Securitatea… noi avem ce avem cu Ceauşescu”. Desigur, Proclamaţia s-a tipărit fără includerea celor trei puncte, la ordinul şefului de perestroikă.
O altă dovadă în sensul convertirii revoluţiei în perestroikă, datorată aceluiaşi Lorin Fortuna, dar de această dată asistat şi de foarte apropiatul său colaborator Claudiu Iordache, este aceea care se referă la linguşirea primului secretar Radu Bălan, al Comtetului Judeţean Timiş al P.C.R. de atunci, după fuga dictatorului Nicolae Ceauşescu la 22 decembrie 1989.La această dată, imediat după ora 13:30, în foaierul balconului Operei din Timişoara, Lorin Fortuna, pe un ton linguşitor, i s-a adresat lui Radu Bălan, adus acolo cu alai, folosind cuvintele : « Noi ne-am bucurat c-aţi venit », « Noi ne bucurăm c-aţi venit şi să ştiţi că de la această tribună de multe ori s-a strigat – îl vrem pe Bălan, îl vrem pe Bălan », « Domnu' Bălan, noi vă vom recunoaşte şi în continuare », « Noi acum, după părerea mea, ar trebui să mergem la Bucureşti, să fuzionăm cu cei de acolo, nu prea avem experienţă », « Noi am auzit acuma c-a fost ales un guvern cu Iliescu, pe care noi l-am cerut aici, şi cu Corneliu Mănescu, deci am impus practic linia politică la Bucureşti, aici ».** Şi aşa, cu voia lui Lorin Fortuna şi a lui Radu Bălan, a apărut Ion Iliescu ''ultimul pe listă'' la Bucureşti .
După încheierea discuţiei cu Radu Bălan, consemnată conştiincios într-un carneţel de către ziaristul George Boieru, demnitarul comunist a fost prezentat manifestanţilor ca lider al F.D.R ., de către Lorin Fortuna. Era ora 13:45.
Se impune observaţia că în aceeaşi zi de 22 decembrie 1989, mai tarziu cu o oră, deci la ora 14:45, Ion Iliescu, făcea apel la Televiziunea Română, către ''toţi cei care se pot angaja în această operă constructivă, de care trebuie să ne apucăm astăzi'', să vină la sediul Comitetului Central al Partidului Comunist Român în jur de ora 17 ; o concluzie logică se impune şi anume că ''în această operă constructivă'', Lorin Fortuna era angajat înaintea apelului televizat lansat de Ion Iliescu, între aceste două personaje fiind alte canale de legătură. Este, astfel, verosimillă şi zvonistica timişoreană, că în 18-19 decembrie 1989, Ion Iliescu s-a aflat la Timişoara, unde s-a întâlnit şi a avut discuţii, cu Radu Bălan, Lorin Fortuna şi Claudiu Iordache, fiind găzduit de unul dintre aceştia doi din urmă. Perestroika românească era dată, de fratele de la Răsărit, pe mâini de nădejde.***
Ce ne-a adus perestroika în următorii ani s-a văzut şi se vede. După ce, în decembrie 1989, o întreagă lume admira reuşita aparentă a revoluţiei române şi nu mai conteneau declaraţiile de simpatie şi sprijin ale multor şefi de state şi de guverne, miniştri şi diplomaţi, poporul român având prilejul renaşterii din propria cenuşă, hoţii perestroikişti ai Revoluţiei i-au întors destinul la sapa de lemn . În aceşti ani s-au practicat cele mai nefaste metode de dezinformare tipic K.G.B.-iste. Ţara a devenit un teatru pe scena căruia ne-a fost dat să vedem schilodirea psihologică a populaţiei. Un exemplu este de netăgăduit, când, chiar la începutul exercitării puterii de către ''emanaţi'', în 22 decembrie 1989, dupa-masa, spre seară, s-a lansat misterioasa luptă a armatei împotriva ''teroriştilor'', luptă câştigată de armată după câteva zile, fără ca înverşunaţii ''terorişti'' să plătească înfrângerea prin victime (prizonieri, răniţi, morţi etc.) ; numai amestecul realităţii cu ficţiunea putea emana un deznodământ atât de hilar: armata câştigă, fără ajutor sovietic, un război împotriva unui inamic numit ''terorişti'', care s-a volatilizat după înfrângere ! Istoricul, Florin Constantiniu, spunea alaltăseară, la o televiziune particulară că în istoria universală a armatei aşa ceva nu s-a mai întâlnit. Curiozitatea aceasta este cu atât mai mare cu cât au murit mult mai mulţi oameni nevinovaţi după 22 decembrie 1989, decât în perioada represiunii ceauşiste a revoluţiei – 16-22 decembrie 1989. Şi, i se adaugă acestei curiozităţi, alta – arestarea de către militarii armatei a unor aşa-zişi ''terorişti'', unii prezentaţi şi la televiziune, asupra cărora s-au găsit arme de foc, arestaţii fiind puşi în libertate după câteva zile; şi mai târziu, în timp, uneori după ani de zile, au fost recompensaţi, de ''emanaţii'' revoluţiei, pentru faptele lor de vitejie teroristă. Aceste curiozităţi nici până astăzi nu au fost elucidate .
Aşii diversiunii şi crimei organizate, ne-au obligat apoi să suportăm mineriadele, au cultivat corupţia la cel mai înalt nivel în stat, făcând să apară din foşti securişti, în timp incredibil de scurt, miliardari ; au jefuit avutul public secătuindu-l, iar în societatea civilă, între colegi şi prieteni, în familiile românilor au semănat ură, vrajbă, duşmănie, toate acestea cu principalul scop : menţinerea la putere a celor ce cu neruşinare s-au numit ''emanaţia revoluţiei''. Şi încă un scop, indirect – determinarea străinătăţii să-i considere pe români un popor primitiv, necivilizat , care nu ar merita să i se facă loc în structurile europene.
Nimeni nu le contestă perestroikiştilor meritul de a fi luptat pentru înlăturarea lui N. Ceauşescu, dar în ce s-a transformat acest merit a consemnat istoria anilor trecuţi până în prezent, timp în care ei nu au vrut, datorită intereseleor de grup, să accepte că dispariţia comunismului a fost revendicarea fundamentală a revoluţiei - izvorâtă din voinţa manifestanţilor şi consemnată în ''Proclamaţia de la Timişoara''.
* Alex Mihai Stoenescu, adept al comentariului istoric, care însă nu este istoric (el însuşi caracterizându-se aşa), ”implicat în fenomenul de presă (1990-1991), în actul de guvernare (1977) şi în structurile superioare ale Armatei (1992-1998), dar mai ales ca scriitor” a înţeles că este momentul să scrie, în mai multe volume „Istoria Loviturilor de Stat în România”. Această istorie, pretinde autorul, este o cercetare fundamentală, inclusiv a „Revoluţiei din decembrie 1989” – o tragedie românească , subtitlul primei părţi a celui de al patrulea volum (Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2004), din care citez (pag. 707, 708): „Un grup ataşat partidelor de Opoziţie îi va acuza pe revoluţionarii Frontului Democrat (sic!) Român că nu au fost altceva decît nişte perestriokişti, că au înfiinţat un partid perestroikist şi că erau agenţi ai KGB-ului. Grupul radical, condus de Mihail Decean, ar fi cerut introducerea în programul FDR a trei puncte: ,,1. Demisia lui Nicolae Ceauşescu şi a întregului CC al PCR. 2. Demisia primului-ministru Constantin Dăscălescu şi a Guvernului. 3. Desfiinţarea Securităţii''. În faţa acestei cereri Lorin Fortuna ar fi replicat: ''Noi nu avem nimic cu partidul, nici cu Securitatea … noi avem ce avem cu Ceauşescu''.
Sub acest aspect cercetătorul fundamental(ist?) s-a oprit cu cercetarea la afirmaţiile inginerului timişorean Mihai Haidău (citate în aceelaşi loc al cărţii sale), care a făcut parte din grupul balconist condus de Lorin Fortuna, în sensul trecerii în derizoriu a adevărului trăit şi spus de mine. Domnul Alex Mihai Stoenescu dând o înţelegere originală la cea ce se numeşte ''cercetare fundamentală'' nu a avut timp să dialogheze şi cu mine, ca să afle că pe atunci nu existau partide de ''Opoziţie'' şi că nu am condus nici un ''grup radical'', eu fiind acolo (în balconul Operei timişorene) realmente singur printre securişti, unde doar pe mine însumi m-am condus nefiind condus de nimeni; ar mai fi aflat că îmi repugnă adoptarea unei ''noi identităţi'', aceea de revoluţionar, că personal nu am asociat-o numelui meu, iar cei care au făcut o astfel de asociere nu m-au întrebat dacă sunt sau nu de acord cu aceasta. Desigur, lipsa de timp a fundamentalului cercetător este datorată lungilor ''dialoguri'' pe care le-a purtat la Timişoara ''cu ofiţeri de Securitate şi de Miliţie … asupra provenienţei unor revoluţionari''. Eu nu proveneam nici din Securitate şi nici din Miliţie, am refuzat şi colaborarea în orice mod cu aceste instituţii ceauşiste, ceea ce mi-a anulat, cel puţin temporar onoarea de a dialoga cu Alex Mihai Stoenescu, dar n-au intrat zilele în sac şi până-i lumea nu-i prea mult …
** Aceste replici ale lui Lorin Fortuna (L. F.), le-am extras de pe o copie a uneia dintre videocasetele pe care a fost/este inregistrată discuţia acestuia, în locul arătat, cu Radu Bălan ; am cerut doamnei Ana Blandiana, organizatoare şi mediatoare a simpozionului, să permită să fie proiectată filmarea discuţiei cu pricina participanţilor la simpozion, dar s-a opus, motivându-mi refuzul, în particular, cu aceea că Lorin Fortuna este ’’un om terminat şi nu-l mai bagă nimeni în seamă !’’ ; ceea ce, însă, nu a împiedicat-o să afirme la lucrările simpozionului că L. F. ’’a fost numărul unu a ceea ce s-a întâplat la Timişoara’’, cât şi să-i permită acestuia să-şi facă ascultate înregistrările versificărilor sale, difuzate sub pseudonim la Radio ’’Europa Liberă’’, înainte de decembrie 1989.
Copii ale videocasetei am înmânat unor oameni de televiziune, între care Brânduşa Armanca, de la postul televiziunii de stat Timişoara, Mihai Claudiu Cristea şi Viorel Paşca de la postul timişorean de televiziune « Analog » şi Videscu Daniela, de la Bucureşti – « Antena 1 », însă nici unul dintre aceştia nu au proiectat vreodată la televiziunile lor imagini de la discuţia dintre Radu Bălan şi Lorin Fortuna sau cu discursul primului dintre aceştia, ţinut manifestanţilor, ca lider al FDR, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, de la microfonul din balconul Teatrului Naţional timişorean.
E bine să se ştie şi să se reamintească ori de câte ori se iveşte un prilej, faptul că tot ceea ce s-a spus de la microfonul din balconul Teatrului Naţional din Timişoara (comun cu al Operei Române) s-a înregistrat audio pe benzi magnetice, dar s-au făcut şi filmări, cu camere de luat vederi ascunse, uneori la vedere, mai ales de către oamenii securităţii, dar şi de alţii; filmări şi fotografii s-au făcut şi pe străzile Timişoarei în toată perioada derulării evenimentelor. Dar unde sunt benzile cu înregistrările audio şi audio-video ? Se ştie, în Timişoara, că aceste videocasete sunt în număr de 8 (opt), a câte trei ore fiecare (originalele) şi că toate au fost luate de generalul cu piciorul în ghips, Victor Athanasie Stănculescu şi duse la Bucureşti. Ele conţin multe adevăruri despre acele evenimente, neştiute public. Toate acestea, împreună cu arhiva nemăsluită a Frontului Democratic Român, puse la dispoziţia unor istorici obiectivi, pot sta la baza scrierii unei istorii veridice a Revoluţiei. În arhiva F.D.R. (dar unde este ?) se află şi interviurile date de Radu Bălan, în calitate de lider al F.D.R. reporterilor mai multor radiouri străine, între care radio BBC Londra şi unul din Japonia, cele câteva proiecte, scrise de mână, ale Proclamaţiei F. D. R. (între ele acela scris parţial de propria mea mână, ’’Jurămâmtul F.D.R.’’ – citit/depus manifestanţilor – în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 de actorul timişorean Eugen Moţăţeanu şi care, deşi a fost conceput şi scris de mine a primit aprobarea lui L. F., dar şi originalul olograf al discursului meu anticeauşist, pe care l-am citit aceloraşi manifestaţni în dupa-masa zilei de 21 decembrie 1989, şi el conţinând cele trei revendicări scoase din Proclamaţia F.D.R. de L. F.) ; oamenii lui L. F. i-au percheziţionat, sub ameninţarea armelor, de mai multe ori, în epoca balconiostă de trei zile, pe aceia care nu făceau parte din grupul lor (între care mă prenumăr), la propriu, luându-le din buzunare toate hârtiile scrise găsie, sub pretextul că ele aparţin arhivei F.D.R. şi erau predate uneia dintre femeile de încredere din grupul perestroikisto-fortunist, numitei Mihaela Munteanu.
*** Acest pasaj, a fost prezentat la lucrările simpozionului şi i l-am predat cu întregul text al comunicării editorului Romulus Rusan, având următorul conţinut :
„Se impune observaţia că în aceeaşi zi de 22 Decembrie 1989, mai târziu cu o oră, deci la 14,45, Ion Iliescu făcea apel la Televiziunea Română către toţi cei responsabili care se pot angaja în această operă constructivă de care trebuie să ne apucăm astăzi să vină la sediul C.C. al P.C.R. în jur de ora 17; se pare că altă concluzie nu se poate trage decât că în această operă constructivă Lorin Fortuna era angajat înaintea apelului televizat lansat de Ion Iliescu; erau alte canale de legătură între tovarăşii de perestroikă Ion Iliescu şi Lorin Fortuna.”
Editorul volumului în care a fost publicată şi această comunicare a mea, Romulus Rusan, – comportându-se ca un jalnic cenzor, a eliminat din textul comunicării publicat în volum, în întregime, acest pasaj, fie din neprofesionalism, fie din motive perestroikiste. Ceea ce mă determină să mă întreb, dacă nu cumva a eliminat pasaje şi din benzile magnetice pe care s-au înregistrat lucrările simpozionului (organizat în familie)?
La acest simpozion, Rusia nu a trimis nici un participant, spre deosebire de alte ţări, precum : Anglia, Franţa, Germania, Jugoslavia, Moldova, Statele Unite ale Americii. Voi reproduce mai jos, câte un fragment din comunicările unora dintre participanţii străini, publicate în acelaşi volum:
Denis Deletant (Londra) : «Deşi partidul comunist a fost declarat mort în ianuarie 1990, certificatul de deces nu a fost produs. Membrii de partid şi-au schimbat pur şi simplu carnetele cu cele ale Frontului Salvării Naţionale şi mulţi au continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat în viaţa politică. F.S.N.-ul a încercat să se implice în prezent şi să îngroape trecutul. Succesorii săi, Frontul Democrat al Salvării Naţionale şi Partidul Democraţiei Sociale din România (P.D.S.R.) au dovedit aceeaşi aversiune în a ancheta trecutul. Numai câţiva din cei responsabili pentru vărsarea de sânge din decembrie 1989 au fost aduşi în faţa justiţiei. Între aceştia au fost 25 de membri ai biroului politic şi ai Comitetului Central şi 11 generali de securitate şi miliţie. În urma evenimentelor din Timişoara, 29 persoane din conducerea Partidului Comunist, a securităţii şi a miliţiei au fost condamnate pentru ''incitare la omor''. Dar aceste condamnări sunt legate de evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie. Cei 800 de bănuiţi ''terorişti'', care fuseseră arestaţi de armată între 22 şi 28 decembrie, au fost eliberţi în prima parte a anului 1990. Mulţi ofiţeri superiori ai armatei, securităţii şi miliţiei, care au fost în mod public identificaţi de subordonaţii lor că dăduseră ordine pentru a fi împuşcaţi manifestanţii la Bucureşti, Cluj şi în alte oraşe la 21 decembrie, au rămas în libertate şi unii din ei au fost chiar promovaţi în funcţii în rândurile armatei şi ale poliţiei. Numele lor au fost publicate în presa românească (România Liberă, 27 decembrie 1989).» (p. 38);
Radu Portocală (Paris) : «La începutul lui iulie 1989, Gorbaciov se afla la Paris. Date fiind legăturile strânse care îl apropiau de Francois Mitterrand, nu e exclus ca el să fi venit pentru a-i anunţa Preşedintelui francez iminenta dispariţie a regimurilor comuniste (în sensul arhaic al termenului) din Europa de est. Cu această ocazie, şeful Kremlinului a acordat un lung interviu televiziunii franceze, făcând elogiul aşa-zisei ’’case comune europene’’ şi asumându-şi fără rezerve ideea lansată cu ani în urmă de De Gaulle, a unei Europe ’’de la Atlantic la Ural’’. Declaraţie simptomatică în cadrul politicii de convergenţă (a politicii Moscovei cu a ţărilor occidentale, - n. n.).
Câteva săptămâni mai târziu, începea seria răsturnărilor în răsărit, momentul simbolic fiind acela al dărâmării zidului de la Berlin. Desigur, dacă Gorbaciov ar fi proclamat public necesitatea acestor schimbări, dacă intervenţia K.G.B-ului ar fi fost vizibilă, observatorii n-ar fi putut consemna existenţa unui plan şi ar fi fost obligaţi să formuleze întrebări şi îndoieli în legătură cu scopul final urmărit de Kremlin. Trebuiau, deci, organizate revoluţii populare, spontane, pentru că era indispensabil să fie evitată ideea de coordonare exterioară.
Regimul lui Ceauşescu s-a prăbuşit în condiţii similare cu acelea care au dus la dispariţia dictaturilor din restul ţărilor de est. Singura – şi, în acelaşi timp, insuportabila – excepţie o constituie vărsarea de sânge. » (p. 56);
Anneli Ute Gabanyi (München) : « Cazul României, ultima piatră din dominoul revoluţiilor est-europene prăbuşită în 1989, a fost unul de excepţie. Aici s-a produs o lovitură de stat revoluţionară, alcătuită din două filiere diferite, deşi strâns interconectate : o răscoală populară şi o lovitură de stat. Numeroşii participanţi la răscoala populară – intelectuali şi muncitori, tineri şi mai vârstnici ieşiţi pe străzile Timişoarei, ale Bucureştiului, ale Sibiului – urmăreau desfiinţarea sistemului comunist, libertatea individuală, normalitate economică, reîntoarcerea la valorile civilizaţiei europene şi conectarea ţării la sistemele economice, politice şi de securitate occidentale. În schimb, lovitura de stat a fost opera calculată în prealabil de către o contra-elită relativ restrânsă la număr, care urmărea răsturnarea regimului naţional-comunist al lui Nicolae Ceauşescu. În plan politic, programul acestei contra-elite perestroikiste cuprindea liberalizarea, umanizarea şi modernizarea sistemului comunist după modelul gorbaciovist şi reapropierea României de Uniunea Sovietică. Spre deosebire de participanţii la răscoala populară, al căror slogan era ’’fără violenţă’’, cei care puneau în practică lovitura de stat făceau uz de violenţă împotriva populaţiei. De asemenea, România a fost singura ţară est-eoropeană al cărei şef de stat a fost executat în cursul transferului de putere.» (p. 47);
Thomas S. Blanton (Washington), s-a scuzat că nu-şi poate onora titlul anunţat al comunicării sale: ’’Noi documente din arhivele americane, ruseşti şi germane privind decembrie 1989 în România’’, decât parţial, nefiind declasificate, încă, până la dada Simpozionului, documentele secrete americane şi nici cele germane.
A spus, apoi : “Deci n-am rămas decât cu documentele ruseşti. Acestea nu dau informaţiile la fiecare oră, cum vom găsi probabil în materialele americane, germane şi în alte dosare, însă conţin detalii extrem de sugestive, de trei categorii: în primul rând, pe tema angajării sovietice în complotarea pentru căderea lui Ceauşescu; ...
Până la momentul în care vom serba 10 ani de la cutremurul din Timişoara prin care Ceauşescu a căzut, ar trebui ca dosarul meu să fie completat, chiar şi cu datele de la C.I.A., pentru ca să vi-l pot oferi. Siguranţa mea nu se bazează doar pe experienţa cu eficienţa germană în chestiuni de fotocopiere, ci mai ales pe proiectul nostru multinaţional, în desfăşurare acum, prin care ne-am propus să descifrăm toate istoriile ascunse ale căderii comunismului între 1988 şi 1991.” (p. 71).
10 ani de la ’’cutremurul din Timişoara’’ s-au împlinit, dar la simpozionul organizat aici de acelaşi organizator, pe aceeaşi temă, în 17-19 decembrie 1999, domnul Thomas S. Blanton a lipsit.