Puterea judecătoreasca, una dintre cele trei puteri ale statului, îşi exercită prerogativele prin instanţele judecătoreşti (judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie), Ministerul Public (fosta Procuratură Generală) şi Consiliul Superior al Magistraturii (C.S.M.).

C.S.M. este alcătuit din magistraţi (judecători şi procurori) aleşi de Camerele Parlamentului în şedinţă comună, pe o durată de 4 ani, aşa cum statuează articolul 123 din Constituţia României. Este evident că durata de 4 ani pentru care este ales C.S.M. corespunde mandatului de 4 ani al Camerelor Parlamentului, expres stabilit prin articolul 60 alineat (1) din Constituţie.

Ca for superior al Magistraturii, C.S.M., potrivit cu articolele 124 al Constituţiei şi 73 al Legii 92/1992 pentru organizarea judecătorească, propune preşedintelui României numirea în funcţie a magistraţilor şi dispune cu privire la promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor. În aceste texte de lege rezidă importanţa activităţii C.S.M. în reforma Justiţiei, domeniu al Reformei societăţii româneşti în care realizările de până acum nu sunt semnificative.

C.S.M. ales de fosta majoritate parlamentară nu poate să răspundă exigenţelor actuale cerute de Reforma Justiţiei Române, ca urmare a rezultatelor alegerilor din 3 şi 17 noiembrie 1996. Din punct de vedere juridic şi politic, dupa data acestor alegeri legislative şi preşedinţiale, el este inexistent. Fosta majoritate parlamentară ignorând, se pare deliberat, că mandatul C.S.M.-ului pe care l-a ales corespunde ca durată mandatului său, a procedat la alegerea acestuia nu la începutul mandatului, ci pe la mijlocul lui ; astfel, la încetarea mandatului fostului Parlament, C.S.M.-ul fiind ales de numai circa 2 ani, s-a creat supoziţia că acestui C.S.M. nu-i va înceta mandatul decât la împlinirea a 4 ani de la data când a fost ales ; supoziţie bazată pe propria culpă, ceea ce este inadmisibil în drept.

Actuala majoritate parlamentară are nu numai dreptul, dar în acelaşi timp şi obligaţia să aleagă neântârziat un nou Consiliu Superior al Magistraturii. Adevărata Reformă a Justiţiei nu este de conceput că poate să înceapă altfel. În exerciţiul democraţiei puterile statului se controlează reciproc. Dacă nu ar alege un nou C.S.M. – unul dintre instrumentele de control foarte importante ale Puterii legislative asupra Puterii Judecătoreşti -, actuala majoritate parlamentară ar fi într-o cvasiimposibilitate a exercitării unui astfel de control. Ţine de domeniul absurdului politic să se creadă că puterea judecătorească poate fi controlată prin intermediul unui instrument ales de fosta majoritate parlamentară, devenită, după alegerile generale din 3 noiembrie 1966, minoritate parlamentară (opoziţie).

C.S.M., al cărui mandat a încetat, de drept, odată cu încetarea mandatului forului care l-a ales, compus din 15 magistraţi de la Curtea Supremă de Justiţie, unele curţi de apel şi parchetele de pe lângă acestea, cu o singură excepţie toţi cu funcţii de conducere în instituţiile din care provin, prin Regulamentul propriu de funcţionare (republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284/1995) adoptat în unanimitate, dar nesupus aprobării Parlamentului, a stabilit reguli sinistre, ce ţin de cea mai primitivă procedură jurisdicţională privind atribuţiile sale în numirea magistraţilor, încălcând principii fundamentale ale dreptului, cum este cel al liberului acces la justiţie şi al dreptu- lui la apărare, garantate şi de Constituţia noastră.

Nu i se poate da o altă caracterizere conţinutului articolului 12 al acestui Regulament, conform căruia magistraţii care nu au fost propuşi spre numire Preşedintelui României de către C.S.M. au o singură cale de atac împotriva unei astfel de hotărâri, la acelaşi C.S.M., care o soluţionează, bineînţeles în aceeaşi compunere şi la acelaşi nivel jurisdicţional, printr-o hotărâre irevocabilă. Iată un alt motiv pentru care acest ’’face totul’’ C.S.M. nu mai poate fi lăsat să promoveze judecători în funcţie, cum a continuat s-o facă şi după alegerile din 3 şi 17 noiembrie 1996, promovări care, de altfel, sunt nule de drept.

Fosta putere legislativă nu a stabilit prin lege organică, aşa cum era firesc, obligativitatea forului superior al Magistraturii de a-şi justifica, periodic, activitatea în faţa Parlamentului – organul reprezentativ suprem al poporului român ; această omisiune are consecinţa că C.S.M.-ul nu dă nimănui socoteală despre activitatea sa, continuând să lucreze şi după încetarea mandatului majorităţii parlamentare care l-a ales, desigur profitând şi de intervalul de timp necesar preluării efective a puterilor în stat de către câştigătorii alegerilor din 3 şi 17 noiembrie 1996.