’’În politică nu trebuie să fii sincer’’

 

 

’’CINE ŞTIE CE HOTĂRĂSC TICĂLOŞII ĂIA’’

 

Cînd a început să mijească de ziuă, s-au adunat din ce în ce mai mulţi oameni în Piaţa Operei. Pînă la ora 10 erau din nou zeci şi zeci de mii.

În 22 decembrie, pe la ora 9, domnul Fortuna era foarte preocupat de primirea delegaţiei autorităţilor locale, ce urma să vină la Operă pentru a duce tratative cu Comitetul F.D.R. Delegaţia a fost compusă din doi tovarăşi : Sofronie Florea , secretar cu probleme organizatorice la judeţ , şi Petre Moţ , primarul municipiului. Au venit după ora 9. Domnii Lorin Fortuna, Ştefan Ivan şi alte, cred, patru persoane i-au însoţit la nivelul de sub noi al clădirii, unde s-au aşezat la masa tratativelor. Doamna Giura a insistat, faţă de mine, să particip şi eu la discuţii, spunîndu-mi : ''Dacă nu sînteţi şi dumneavoastră acolo, cine ştie ce hotărăsc ticăloşii ăia''. M-am dus şi m-am aşezat la masa aceea ...

De-o parte a mesei se aflau Sofronie Florea şi Petre Moţ. De cealaltă, domnul Fortuna şi ceilalţi. La un capăt, domnul Ştefan Ivan. La celălalt capăt eu. Ce voiau tovarăşii reprezentanţi ai autorităţilor locale ? ... Ei aveau următoarea doleanţă : ori să fie predată staţia de amplificare, ori să mutăm mitingul nostru pe un stadion. Argumentele lor erau ... înduioşătoare : manifestaţia bloca circulaţia din centrul oraşului, perturba activitatea social-economică, cetăţenii aveau de suferit. Un splendid exemplu de umanism socialist ! Domnul Fortuna şi toţi ceilalţi nu au fost de acord cu doleanţele puterii locale (care, ca şi cea centrală, mai avea vreo două ore de trăit). A vorbit mai mult Moţ. Florea dădea, din cînd în cînd, din cap, aprobator. Era pierit. Se gîndea că îl aşteaptă zile grele. Dar Marcu, îmi amintesc de Ion Marcu ...

 

’’ŞTIM CĂ DUMNEAVOASTRĂ NE PUTEŢI AJUTA’’

 

Marcu, cînd l-a văzut pe Moţ , parcă a luat foc. I-a adresat nişte epitete, printre care ''bandit'' era cel mai dulce. Asta, la sfîrşitul discuţiei, cînd solii gloriosului p.c.r. tocmai voiau să plece. Înainte de a ne despărţi, au dat, protocolar mîna cu noi. Atunci, am repetat în mod ironic ceea ce, în seara precedentă, spusese domnul Fortuna : ''Dumneavostră ştiţi că noi n-avem nimic nici cu partidul, nici cu guvernul, nici cu Securitatea. Numai cu Ceauşescu avem treabă''. Pentru că ei tăceau şi se uitau destul de surprinşi la mine, am adăugat : ''Ştim că dumneavoastră ne puteţi ajuta''. Ceea ce i-a mirat şi mai mult. Domnul Fortuna a reuşit să-şi stăpînească furia pe care i-am provocat-o, şi-a reprimat-o pînă după plecarea solilor. Apoi s-a dezlănţuit împotriva mea. M-a anunţat, pe un ton foarte ridicat, că n-am să mai particip la nici o discuţie, la nici un fel de tratative şi, totodată, mi-a pus în vedere că nu mai fac parte din Comitetul F.D.R. Îmi amintesc un fragment din acea conversaţie :

- Cum ţi-ai permis să spui aşa ceva ?!

- Păi, n-am fost sincer ? Chiar dumneata mi-ai zis că noi n-avem nimic nici cu partidul, nici …

- Da. Dar în politică nu trebuie să fii sincer! Dumneata n-ai fost de la început cu noi, din 20 decembrie; ai fost cu ăia de la consiliul judeţean şi n-ai venit la Operă cînd v-am chemat ...

Astfel, am fost exclus de la discuţia care a avut loc, în cerc restrîns, pentru a se ... evalua rezultatele tratativelor duse cu Florea şi Moţ.

Revin la momentul anterior. Am reuşit să-l calmez pe domnul Ion Marcu. L-am convins că violenţele de limbaj (şi nu numai de limbaj) nu-şi aveau rostul în acele clipe atît de tensionate, chiar dacă era vorba de un personaj execrabil precum Petre Moţ.

În seara de 21 decembrie, domnul Marcu era atît de obosit şi de răguşit, încît aproape nu mai putea să vorbească. S-a dus în loja oficială şi s-a culcat. Pentru că am rămas în criză de vorbitori (era nevoie să li se vorbească aproape tot timpul celor din Piaţa Operei, ei o cereau), m-am dus şi l-am trezit, cu greu l-am trezit : ''Domnule Marcu, veniţi să mai vorbiţi la microfon, veniţi, că pe dumneavoastră vă cunoaşte lumea şi vă cheamă să mai vorbiţi …''. Abia am reuşit să desluşesc ce mi-a răspuns : ''Nu mai pot, domnule, nu mai pot ... Eu merg la microfon, da' nu mai pot vorbi ... Faceţi ce ştiţi ...''.

 

SALTUL LUI CURIBAN

 

Din ''grupul Fortuna'', unii s-au dus acasă şi s-au odihnit. Au revenit, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, primeniţi şi bărbieriţi. Îmi amintesc de domnul Curuţiu (devenit pentru o perioadă, în ianuarie '90, adjunct al al comandantului miliţiei municipiului). L-am întrebat cum de arăta aşa de proaspăt. N-a negat că a fost acasă. Printre altele mi-a spus : ''Ce spaimă ai tras aseară ! Ai crezut că gloanţele alea erau adevărate, dar au fost cartuşe de manevră''. (Se referea la momentul cînd Sorin Oprea m-a ameninţat că mă împuşcă). De fapt, după cum am mai amintit, erau cartuşe de război, trasoare.

În 22 decembrie, la ora 11, am plecat acasă. Nu am putut să mă odihnesc. Eram prea agitat. Cînd s-a anunţat fuga lui Ceauşescu, m-am îmbrăcat şi m-am întors la Operă. Acolo, am rămas foarte surprins de faptul că unul dintre cei care (nu i-am reţinut numele), în ziua şi în seara precedentă a avut mai multe intervenţii la microfon şi vorbea, dintr-un anumit punct de vedere, destul de convingător, se afla întins pe jos şi i se făcea respiraţie artificială. (Spre deosebire de alţii, nu mi s-a părut să fi fost prea obosit, nici prea răguşit). Un altul, pe nume Curiban, sărise din loja oficială în sala de spectacol. Despre ambii se spunea că au avut o anumită misiune printre noi. Căzînd dictatorul, se temeau să nu fie demascaţi. Unul simula că i s-a făcut rău, iar celălalt, în disperare, a sărit în sală pentru a încerca să fugă din Operă.

 

CALMANTE

 

Piaţa Operei era arhiplină. Cred că s-au adunat peste 150.000 de oameni. Din proprie iniţiativă, am făcut apel, de la microfon, ca întreprinderile şi instituţiile să-şi trimită reprezentanţi în balconul Operei, pentru a-şi spune, pe scurt, opinia despre marele eveniment. Au venit atît de mulţi încît aproape că nu ne mai puteam mişca în foaier şi în balcon. Domnul Ivan m-a rugat să încerc să fac un pic de ordine. Ajutat de doi tineri. Şi să verific toate textele care urmau să fie citite. (Pentru a fi cît mai la obiect, pentru a nu se repeta, la nesfîrşit, aceleaşi lucruri). Ordine n-am reuşit să facem. Dar nu mai conta. Starea noastră de bucurie, de euforie, compensa toate neajunsurile ...

După cîteva mai mici sau mai mari, să le zic, neînţelegeri (printre care aceea că un tînăr venit de jos ţinea morţiş să-mi dea cîteva sute de lei – pentru Comitetul F.D.R., spunea el, sute pe care, pînă la urmă, mi le-a aruncat în faţă, deoarece am refuzat să le iau ; nu eram casier, Comitetul n-avea casier), aşadar, după cîteva neînţelegeri care mi-au pus nervii la încercare, a venit la mine o tînără şi mi-a oferit, aducînd şi un pahar cu apă, un calmant (aşa sustinea ea, că este un calmant). După ce l-am luat, o altă tînără i-a reproşat, fără să-şi dea seama că eu aud ce spune : ''Nu trebuia să i-l dai. Ăsta nu era pentru el''. A fost una dintre situaţiile cel puţin ciudate pe care le-am trăit acolo.

După ora 13,30 a venit ... în mijlocul nostru primul secretar al comitetului judeţean p.c.r. – Radu Bălan. De fapt, am fost anunţaţi de domnul Fortuna că va veni. Domnul Fortuna a şi făcut ordine, în acest scop, pe masa noastră ... revoluţionară ...

 

A consemnat,

Iosif COSTINAŞ