Dându-mi seama că la Balconul Operei timişorene şi în foaierul acestuia sunt singur printre securişti, m-a cuprins frica şi am vrut să plec de-acolo. Mi s-a spus că nu se poate şi insistând să plec am fost ameninţat de Sorin Oprea – om de încredere al lui Lorin Fortuna – înarmat cu un pistol automat Kalaşnicov, îndreptat spre mine de la circa un metru distanţă, că ''dacă mai faci un pas te curăţ''. Am rămas aici până a doua zi, în 22 decembrie 1989; ce mi s-a mai întâmplat şi ce am putut constata că s-a mai întâmplat în acest loc a consemnat, parţial a şi publicat, scriitorul şi ziaristul timişorean Iosif Costinaş, în numerele din 11, 12, 17, şi 18 decembrie 1991 ale ziarului ''Timişoara''.

În seara zilei de 22 decembrie 1989, când a început diversiunea TERORIŞTII, mă găseam acasă, în faţa televizorului şi a radioului. Ştirile erau contradictorii, derutante, halucinante; ştirea de la televiziune că în această seară, după ora 22, teroriştii au făcut ''un măcel'' printre manifestanţi m-a bulversat total, fiind vorba de Piaţa Operei din Timişoara; se auzea cum nu mai conteneau rafalele de arme automate.... Şi pe acest fond îi auzeam pe oamenii lui Lorin Fortuna îndemnând pe manifestanţi, de la microfonul din balconul Operei, să plece acasă. În aceşti ''conducători ai revoluţiei timişorene'' de la balcon, nu a tras nimeni nici un foc de armă.

În naivitatea mea credeam în conducătorii revoluţiei de la Bucureşti, prostit de ştirile transmise, diversionist, prin televiziune şi radio. De aceea, în dimineaţa zilei de 26 decembrie 1989, pe la ora 9, însoţit de nepoţii mei (mi-a fost teamă să fiu singur), Decean Cornel şi Dobrescu Florean, mă aflam la Televiziunea Română Liberă în Bucureşti, ca să le spun conducătorilor revoluţiei de aici că, la Timişoara, cei care pretind să conducă revoluţia colaborează cu teroriştii.

Asta i-am spus civilului care s-a prezentat ''curierul roşu''; acesta, drept răsplată că suntem sinceri, ne-a dat pe mâna unui căpitan şi a doi soldaţi, înarmaţi cu arme automate, care, la rândul lor ne-au condus, sub ameninţarea armelor, prin curtea interioară a televiziunii, la sediul Corpului de securişti de gardă ai acestei instituţii. Aici, locotenentul Mihai Diţiu – securist şef – comandantul acestui corp de gardă, ne-a luat actele personale şi videocaseta pe care o aveam asupra mea, cu imagini de la manifestaţia paşnică din Piaţa Operei timişorene şi de la groapa comună descoperită la 22 decembrie 1989, la Timişoara în Cimitirul Săracilor, după anunţarea fugii lui Nicolae Ceauşescu şi, spre consternarea şi groaza noastră, ne-a spus foarte sever ''sânteţi arestaţi!''. În zeflemea, dar şi înfricoşat, Florean Dobrescu i-a spus următoarele cuvinte lui Mihai Diţiu: ''aşa în siguranţă ca acum că ne-aţi arestat, nu ne-am mai simţit niciodată'', replică pe care cel căruia i-a fost adresată a receptat-o atent, fără a spune nimic şi a plecat în biroul său. Toţi trei am fost ţinuţi în stare de arest, sub ameninţarea armelor mai multor militari, mai mult de 24 ore.

Noaptea, pe la ora 23, ni s-a dat ceva de mâncare, apoi am fost duşi într-un dormitor cu geamurile sparte şi cu paturi metalice suprapuse, având doar saltele pe ele, să ne odihnim; acest dormitor era păzit de militari înarmaţi, care ne-au spus că nu-l putem părăsi nici pentru a merge la toaletă, numai însoţiţi de un anumit sergent (militar în termen) înarmat, dacă vrem să nu fim împuşcaţi. Şi i-am ascultat, bietul sergent având destul de lucru cu mersul nostru la toaletă, fiindu-ne cam deranjate funcţiile fiziologice din cauza emoţiilor, stresului şi frigului la care am fost supuşi . Se instala iarna afară, în dormitor bătea vântul şi pe la ferestre vâjâiau gloanţele ''teroriştilor''.

A doua zi dimineaţa, în jurul orei 9, locotenentul îmbrăcat în uniformă de artilerist, Mihai Diţiu, ne-a chemat în biroul său, unde se afla un domn civil, realizator de emisiuni de televiziune, care voia să stabilească în ce condiţii să apărem la televiziune, toţi trei, în direct şi ce anume să spunem despre conţinutul videocasetei, cât şi despre ce se întâmplă la Timişoara cu teroriştii. Am aflat acum că nu mai suntem arestaţi, iar civilul, care nu şi-a spus numele şi securistul Mihai Diţiu au aflat de la noi că nu vrem să apărem la televiziune, fiindu-ne teamă să nu păţim ceva rău la întoarcerea acasă. Am căzut de acord, totuşi, să povestesc unui reporter de televiziune, fără să fiu filmat, ceea ce aveam de spus, inclusiv despre conţinutul videocasetei. Am întrebat dacă putem pleca, fiind liberi. Ni s-au restituit actele şi videocaseta şi am fost conduşi în holul corpului de gardă, unde ni s-a spus că trebuie să aşteptăm şi ni s-a dat din nou ceva de mâncare.

La scurt timp, am fost conduşi de către un militar – elev-sergent la şcoala de ofiţeri de securitate, la intrarea principală spre studiouri a clădirii televiziunii. Uşa de intrare în hol era păzită şi de un tânăr civil, care ne-a spus că este timişorean şi că trebuie să aşteptăm puţin. A apărut acolo Titus Munteanu, om de radio, timişorean şi el, care se cunoştea cu nepotul meu Florean Dobrescu (au făcut armata împreună) şi au discutat confidenţial foarte puţin, apoi mi s-a spus că voi intra singur, Florean şi Cornel trebuind să mă aştepte afară. Am ezitat să intru singur, dar m-a încurajat Florean cu asigurarea dată de Titus Munteanu că voi ieşi când vreau afară, şi am intrat.

În holul spaţios în care intrasem erau foarte mulţi oameni, care discutau pe şoptite în mici grupuri. A apărut la scurt timp reporterul de televiziune cu care trebuia să iau legătura, al cărui nume nu l-am reţinut, deşi s-a prezentat. Acesta mi-a spus că trebuie mai întâi să scriu ce vreau să-i spun, mi-a cerut videocaseta şi i-am dat-o ( nu mi-a mai restituit-o niciodată, deşi spunea că mi-o va restitui, la adresa mea de-acasă, pe care şi-a notat-o), apoi m-a lăsat aşezat pe un scaun, ca să scriu într-un caiet ce aveam de zis şi a plecat, nu înainte de a afirma că se va întoarce la mine. Nu ştiu dacă s-a mai întors, pentru că nu l-am aşteptat.

Stând acolo pe scaun, pus la loc strategic (nu de mine), cu caietul pe genunchi şi gândindu-mă cum să încep şi ce să scriu, ridicându-mi privirea spre interiorul larg al holului în care mă aflam, am zărit, la patru-cinci metri distanţă silueta dreaptă, sobră şi impunătoare a colegului meu de facultate, Oliviu Tocaciu. M-am înseninat văzându-l şi n-am ezitat nici o clipă să merg la el, dându-mi seama că mă priveşte şi că aşteaptă să mă apropiu de el. Ne-am strâns mâinile colegial, eu l-aş fi îmbrăţişat, dar mi-a pierit fulgerător entuziasmul la întâlnirea privirii scormonitoare şi fixe, de om lud, aţintite asupra mea, peste umărul stâng al lui Oliviu Tocaciu. Privitorul era aproape lipit de spatele lui Oliviu şi aveam să aflu mai târziu că individul se numeşte Gelu Voican Voiculescu, a cărui figură inconfundabilă o reţinusem, din apariţiile sale la televiziune alături de Ion Iliescu, în zilele anterioare.

L-am întrebat pe Oliviu Tocaciu, care avea pe unul din braţe o cocardă tricoloră, ce face acolo şi mi-a zis că trebuie să aştept puţin pentru a putea sta de vorbă. M-am întors la locul scaunului meu şi el m-a urmat după circa două-trei minute. Era foarte obosit, nu dormise de câteva nopţi, nu a fost acasă din 22 decembrie, timp în care a vorbit numai la telefon cu familia sa. Era responsabil, din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale cu ''probleme speciale'', n-am înţeles exact care dintre ele, dar Justiţia se afla printre acestea. I-am spus şi eu ce caut acolo la televiziune, chestia cu teroriştii care colaborează cu Lorin Fortuna şi F.D.R.-ul timişorean, iar el m-a întrerupt în felul acesta: ''lasă-i dracului, că se demască singuri''..., ''du-te acasă şi ia legătura cu Puiu Vanciu (un alt coleg de facultate), ca să-i determinaţi pe ţărănişti să-şi reorganizeze partidul, acolo pe plan local, că vor fi puse în legalitate partidele istorice şi pot participa la viitoarele alegeri''; apoi, s-a scuzat că trebuie să plece şi a plecat.

Tonul lui Oliviu Tocaciu, foarte convingător şi cald-prietenos a fost liniştitor pentru mine, atunci când în discuţia noastră m-am plâns că am fost ţinut arestat acolo la televiziune, unde venisem cu bune inteţii, el afirmând că pot pleca liniştit , că nu mi se va întâmpla nimic rău, nici mie şi nici celor care mă însoţesc. Nu am mai vorbit de atunci, din acel frământat decembrie, niciodată cu Oliviu Tocaciu, dar am rămas până azi cu sentimentul că lui îi datorez punerea în libertate din starea de arest în care am fost ţinut de securişti, la televiziune.

Securiştii, cărora, probabil le-a plăcut cum m-am descurcat printre ei s-au gândit să mă recompenseze. Astfel, în 29 decembrie 1989 mi-au trimis acasă un mesager, pe Radu I. Motica (atunci lector, acum profesor universitar), care mi-a fost prieten. Acesta avea asupra lui o legitimaţie pe numele meu, de membru al F.D.R., semnată de Lorin Fortuna şi o împuternicire a aceluiaşi F.D.R., prin care deveneam şef interimar al Securităţii judeţului Timiş. Am refuzat oferta venită din partea celor deja instalaţi la conducerea judeţului. Nu-mi inspirau nici o încredere. Dimpotrivă.

Mai târziu, cândva în ianuarie 1990, acelaşi Radu I. Motica, mă certa: ce am eu cu ''actualii guvernanţi'', dece ''nu-mi văd de familia mea''?; altfel sunt un ''trădător al revoluţiei'' şi ''trecut pe lista neagră''; cearta venea acum din partea comandantului Poliţiei judeţului Timiş – funcţie pe care a ocupat-o scurt timp.

Constat cu amar că şi acum, singur printre anumiţi securişti, mi se reproşează că nu-mi văd de familia mea, că sunt un trădător al revoluţiei şi că am rămas pe lista neagră.