Reforma presupune cu necesitate schimbarea unei stări de lucruri învechite cu o alta nouă, mai bună, în folosul întregii societăţi.
După decembrie 1989, când speranţele de mai bine au căpătat o înflăcărare unanimă, la scurt timp instalarea programatică a haosului, cultivată şi azi, în activităţile publice şi nepublice a devenit politică ocultă de stat. Ceea ce a implicat tolerarea şi încurajarea unei corupţii fără precedent, inimaginabile. Aceasta a determinat electoratul în majoritatea lui să-şi dorească schimbarea în binele în care a început să creadă datorită Revoluţiei din Decembrie 1989; astfel, au fost aleşi liber, în acest scop, oamenii politici democraţi care conduc astăzi destinele ţării.
Reforma Justiţiei include şi adevărul
despre cele cinci mineriade
Au trecut doi ani şi mai bine de atunci, timp în care dezamăgirile celor conduşi au fost aduse la marginea disperării de către conducătorii aleşi, printre aceştia aflându-se mult prea mulţi reprezentanţi mascaţi ai securităţii politice totalitare, de orientare kaghebist-perestroikistă, organizaţi în stil mafiot. Aceştia încearcă să ne inoculeze ideea că teroriştii din/după decembrie ‘89 n-au existat, ca şi când răniţii şi morţii de după data de 22 a acelei luni s-au automutilat sau sinucis. Dar teroriştii sunt cei care au dat ordin să se tragă cu muniţie de război în oameni nevinovaţi, cât şi să fie distruse bunuri de valoare naţională, alături de executanţii în cunoştinţă de cauză ai acestor ordine criminale. Faptele săvârşite de ei sunt crime împotriva umanităţii, prevăzute chiar şi în Codul penal ceauşist sub titlul ''Infracţiuni contra păcii şi omenirii''. Aceste crime pot fi urmărite şi autorii lor traşi la răspundere penală oricând în timpul vieţii acestora, adică sunt imprescriptibile. Lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate este parte integrantă a Reformei Justiţiei, care include fără îndoială aflarea adevărului despre revoluţie şi despre cele cinci mineriade.
În perioada de perestroikă românească, cuprinsă între 22 decembrie 1989 şi 17 noiembrie 1996, reformarea justiţiei a fost demagogică; după această perioadă, continuând perestroika, demagogia în acest domeniu a căpătat forme calificate. Pentru că în afara creării celor trei trepte de jurisdicţie în organizarea instanţelor judecătoreşti şi a subordonării aproape totale a activităţii procurorilor ministrului Justiţiei, ceea ce ţine de reforma instituţională, funcţionalitatea Justiţiei noastre a rămas ancorată în trecut prin grija responsabililor acestei reforme.
E nevoie de o elită,
de oameni cu reputaţie
nepătată
Această instituţie fundamentală a statului, care este Justiţia, nu poate fi reformată fără crearea unor structuri legale corespunzătoare, a căror funcţionalitate să fie asigurată de cei mai buni profesionişti, cu o reputaţie nepătată. Este vorba, desigur, de o elită. Ea există, dar pentru a fi atrasă în magistratură, căci magistraţii înfăptuiesc justiţia, sunt esenţial necesare o salarizare şi condiţii de lucru corespunzătoare. Salariile se cer a fi atât de mari încât orice jurist să-şi dorească să devină magistrat (judecător sau procuror), să determine o adevărată migraţie a juriştilor în magistratură, pentru ca în acest fel să se poată face selecţia lor optimă. Însă şi în acest an continuă migrarea magistraţilor în avocatură sau în activitatea notarială, unde pot realiza venituri legale mult mai mari.
Un exemplu edificator :
dezincriminarea infracţiunii
de bancrută frauduloasă
Un exemplu edificator de formă calificată a reformei demagogice a Justiţiei este dezincriminarea infracţiunii de bancrută frauduloasă, faptă reincriminată după cinci luni prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 32/1997, respectiv Legea nr. 195/1997. Cu o abilitate profesională caracteristică neştiinţei dreptului, actualul ministru al Justiţiei (pe drept cuvânt poreclit ministrul-bancrută frauduloasă), Valeriu Stoica, a explicat în repetate rânduri în presa scrisă şi audiovizuală, ultima oară în numărul din 15 septembrie 1998 al acestui ziar, că era o necesitate legislativă (mafiotă ?) această dezincriminare. Pentru că aşa l-au sfătuit să susţină, în şedinţă de Guvern, desigur, trei dintre ''cei mai buni comercialişti din România din toate timpurile''. Că încă din anul 1995 a fost dezincriminată această infracţiune, prin Legea nr. 64/1995, ca urmare a abrogării din Codul comercial a capitolului privind falimentul. ''De ce? Pentru că, înlăturând conceptul de bancrută din sistemul dreptului comercial, în dreptul penal nu mai poate să existe bancruta frauduloasă! Este o chestiune de logică juridică e-le-men-ta-ră'', susţine, sfătos, ministrul-bancrută frauduloasă.
Logica juridică elementară în această chestiune, după părerea mea, spune cu totul altceva. Anume că din toate timpurile dreptului comercial noţiunea de bancrută este sinonimă cu noţiunea de faliment şi amândoi termenii sunt sinonomi cu sintagma încetare de plăţi; de unde deducţia logică elementară , riguros juridică, potrivit căreia încetarea plăţii datoriilor de către oricare agent economic, fie persoană fizică, fie persoană juridică, prin mijloace frauduloase face să fie prezentă infracţiunea de bancrută frauduloasă (care se pedepseşte cu până la 7 ani închisoare). Această infracţiune specifică domeniului comercial are un caracter autonom şi este o infracţiune complexă.
Adică poate fi comisă prin mai multe modalităţi sau acţiuni/inacţiuni frauduloase, fiecare dintre acestea constituind separat, dar şi toate împreună aceeaşi infracţiune de bancrută frauduloasă. Când este abrogat textul de lege penală care incriminează o astfel de infracţiune complexă, Justiţia nu poate să-l mai tragă la răspundere penală pe infractor pentru infracţiunile distincte ce au intrat în conţinutul infracţiunii complexe dezincriminate, numai într-o ''logică juridică e-le-men-ta-ră'', precum cea mai sus exprimată în citat. Deoarece ''din toate timpurile'' dreptului penal şi procesual penal, când o infracţiune este dezincriminată, indiferent că este complexă sau nu, adică nu mai este prevăzută de legea penală, Justiţia nu-l poate condamna pe infractor prin reâncadrarea juridică a faptelor sale în alte articole ale legii penale, ci este obligată să-i aplice legea penală mai favorabilă (art. 13 din Codul penal), respectiv să-l achite.
La argumentele de mai sus aş mai adăuga unul, pentru a susţine punctul meu de vedere, de text al Legii nr. 64/1995, ignorat de ministrul-bancrută frauduloasă, lege care chiar în primul său articol arată că legea se aplică debitorilor – ''persoane fizice şi societăţi comerciale -, care nu mai pot face faţă datoriilor lor comerciale'', ceea ce altfel spus înseamnă că nu-şi mai pot plăti datoriile, au încetat plăţile, au bancrutat sau au dat faliment. Iată deci că nici legea pedeseristă (pesedistă) nu a eliminat conceptul de bancrută din dreptul comercial şi este fals invocată astfel ca argument în susţinerea tezei pe care o combat. Şi apoi unde, în ce sistem de drept comercial s-a mai pomenit ca în activităţile comerciale, atât de diversificate în prezent, să nu dea faliment nici o societate comercială şi astfel noţiunea de bancrută să dispară? Falimentul unor societăţi comerciale nu este, oare, chiar o caracteristică a sănătăţii sistemelor comerciale specifice economiilor de piaţă, domnule Valeriu Stoica?
La cauze penale încă judecă
mulţi colaboratori ai poliţiei
politice
Autoritatea şi atribuţiile ministrului Justiţiei – om politic, în ce priveşte numirea judecătorilor şi procurorilor în funcţii de conducere şi de execuţie, la toate instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, cât şi la Curtea Supremă de Justiţie şi la Parchetul de pe lângă această Curte sunt foarte importante. Este ceea ce rezultă clar din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată.
Prin art. II al Legii 142 din 24 iulie 1997 s-a stabilit în sarcina ministrului Justiţiei ca în termen de 6 luni să facă propuneri Consiliului Superior al Magistraturii pentru schimbarea, respectiv promovarea în toate funcţiile de conducere de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel. Această dispoziţie imperativă a legii a fost îndeplinită până în prezent în proporţie de 50%, cum însuşi ministrul Justiţiei a declarat presei. Potrivit aceleiaşi legi de organizare judecătorească, în toate funcţiile de conducere de la parchetele de pe lângă toate instanţele judecătoreşti procurorii sunt numiţi de către ministrul Justiţiei, cu excepţia procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care este numit de Preşedintele României, la propunerea ministrului Justiţiei.
Criteriile declarate şi avute în vedere de ministrul Justiţiei la promovarea în aceste funcţii se referă la vârsta magistraţilor, competenţa profesională, integritatea morală şi însuşirile lor manageriale. În ce măsură au fost respectate aceste criterii se poate observa uşor cercetând rezultatele luptei împotriva corupţiei, ştiut fiind că majoritatea covârşitoare a infractorilor sunt trimişi în judecată, în stare de arest preventiv sau de libertate, de către procurorii a căror activitate se află sub totalul control al şefilor lor ierarhici, numiţi şi controlaţi la rîndul lor de ministrul Justiţiei.
Printre judecătorii care judecă procesele penale sunt încă destui foşti şi actuali colaboratori ai securităţii politice, infiltraţi mai ales în funcţiile de conducere, care le permit şi să judece, şi să desemneze alţi judecători care să judece anumite procese. Aceştia nu au nici o aplicaţie pentru munca de magistrat- judecător , pe care o consideră ca o sursă de îmbogăţire, având manifestări de dispreţ fată de lege. Acest dispreţ se manifestă concret şi atunci când schimbă sau formează completele de judecată la instanţele de control judiciar (formate din doi sau trei judecători), fără consultarea celor care intră în componenţa acestor complete. Se încalcă astfel cu bună ştiinţă nu numai reguli elementare de bună-cuviinţă, ci şi principiul continuităţii judecării cauzelor (de către completul iniţial investit), expres şi imperative reglementat de lege, chiar de către cei aleşi să fie exemple de corectitudine, ei considerându-se mai presus de lege, încurajaţi fiind de conducerea Ministerului Justiţiei. În aceasta rezidă şi dispreţul faţă de judecătorii corecţi, cât şi suspiciunea legitimă că anumite complete de judecată au o anumită componenţă pentru a li se putea repartiza lor anumite dosare, de către judecătorii cu funcţii de conducere care le-au format, în care hotărârile judecătoreşti sunt dinainte ştiute; aceasta presupune o organizare tipic mafiotă şi este de presupus că există nu numai în domeniul penal, unde miza – libertatea persoanei – este mai mare, ci şi în judecarea celorlalte procese.
Procurorii şi ingerinţa
politică
Cum am arătat mai sus, potrivit legii, activitatea procurorilor este covârşitor controlată de şefii ierarhic superiori numiţi de ministrul Justiţiei, care prin ultimele modificări aduse legii de organizare judecătărească şi-a subordonat aproape întreaga activitate a procurorilor; s-a păstrat în acelaşi timp prevederea legală de tip totalitar-comunist-sovietic, conform căreia măsurile de netrimitere în judecată luate de procurori nu cad sub cenzura instanţelor judecătoreşti, în faţa cărora şedinţele de judecată sunt publice, spre deosebire de cercetarea şi urmărirea penală care sunt se-crete. Reforma funcţională a Justiţiei nu se poate face cu procurori care lucrează la ordin şi cu norme procesual penale staliniste; magistraţi sunt numai aceia care au statut de independenţă şi inamovibilitate, de aceea numai atunci când procurorilor li se va acorda prin lege inamovibilitatea şi independenţa se poate spune că sunt cu adevărat magistraţi şi nu simpli funcţionari subordonaţi administrativ şi mai ales politic, aşa cum sunt azi. Rezultatele aceste stări de lucruri se văd în neputinţa Justiţiei noastre de a-i judeca pe marii infractori care, prin crimă organizată, au secătuit averea ţării, pe cei răspunzători de crimele împotriva umanităţii din şi după momentul Decembrie 1989, de a vindeca trupul societăţii româneşti bolnav de un cancer cronic, dureros numit Iliescu-Vadim-Cozma*.
În privinţa numărului dosarelor deduse judecăţii, parte intrinsecă a condiţiilor de lucru, la Curtea de Apel Timişoara (unde îmi desfăţor activitatea), de pildă, în anul care a trecut numărul lor s-a dublat aproape, comparativ cu anul 1997. În acest an (1998), conducerea acestei Curţi, la ordinul ministrului Justiţiei şi cu concursul Consiliului Superior al Magistraturii, prezidat de acest ministru, a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca numărul judecătorilor să scadă cu un număr de 7 (şapte); aceasta, am zis bine, în timp ce numărul dosarelor se dubla; dar, incredibil, în aceste condiţii această Curte a obţinut un foarte bun procentaj -92%- pe ţară în operativitatea judecării cauzelor, numai Curtea de Apel Craiova depăşind-o în această întrecere stahanovistă. Iată, obsesia judecării operative a cauzelor cu orice preţ a devenit un principiu fundamental al Reformei Justiţiei, moştenit, cum îndeobşte se ştie, de la vechile structuri totalitare. Cît despre lauda cu o astfel de victorie ar fi de spus că este o victorie împotriva Reformei Justiţiei, deoarece este lesne de înţeles care este calitatea hotărârilor judecătoreşti, în marea lor majoritate definitive şi irevocabile, în urma unor judecăţi şi deliberări sub presiunea enunţatului ''principiu'', făcute în virtutea inerţiei şi rutinei, ca pe bandă rulantă.
Cât timp judecătorii şi procurorii cu funcţii de conducere sunt simple unelte de lucru în mâna oamenilor politici, Reforma funcţională a Justiţiei rămâne o fata morgana.
Lustraţia în Justiţie – condiţie esenţială a reformării acesteia – nu a început şi nici nu poate să înceapă în lipsa legii deconspirării reale a securităţii politice ceauşiste şi perestroikiste.
În actuala reglementare judiciară, împinse de la spate de Comisia Europeană a Unuinii Europene, instituţiile Statului Român au făcut paşi buni, dar insuficienţi, în sensul reformei instituţionale a Justiţiei, prin adoptarea în vara anului 2004 a legilor privind Organizarea judiciară, Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) şi Statutul magistraţilor. CSM este garantul independenţei Justiţiei, aşa cum statuează Constituţia revizuită, în vigoare, acesta preluând multe din atribuţiile ministrului justiţiei, privind statutul magistraţilor; împotriva acquis-ului comunitar, însă, respectiv a recomandărilor şi expertizei experţilor Uniunii Eoropene, dar şi a Constituţiei României, care consacră, de la revizuire încoace, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor statului, Parlamentul – Puterea Legislativă a păstrat în lege şi Preşedintele perestroikăi româneşti, Ion Iliescu, a promulgat aberaţia că Puterea Judecătorească nu este separată şi prin patrimoniu (buget) de Puterea Executivă, ordonatorul principal de credite privind bugetul instanelor judecătoreşti fiind ministrul justiţiei, desemnat expres prin lege.
Puterile statului, prin instituţiile care le reprezintă au personalitate juridică, de asemenea expres consacrată prin lege. Personalitatea juridică include şi existenţa unui patrimoniu al persoanei juridice, pe care îl administrează ea însăşi, pentru sine. Deci, dacă patrimoniul nu există, persoana juridică nu poate nici ea să existe legal, iar dacă patrimoniul există, dar nu şi-l poate ea însăşi administra, ca în cazul actualei noastre Puteri Judecătoreşti, aceasta are capacitatea de exerciţiu restrânsă, asemănător persoanelor fizice incapabile. Iată, cât de clar este încălcată, încă, independenţa Justiţiei, a Puterii Judecătoreşti, tratată ca o handicapată, de către celelalte două puteri ale statului, care se situează, astfel, mai presus de legea noastră fundamentală - Constituţia. Fiindcă omul puterii politice - ministrul justiţiei - exponent al Puterii Executive împarte bugetul instanţelor judecătoreşti după cum îi dictează interesele sale politice. Acesta este un exemplu viu de corupţie instituţionalizată păstrată în Justiţie, sub masca reformării acesteia, cu efecte negative permanente asupra funcţionalităţii instanţelor judecătoreşti, prin care Puterea Judecătorească îşi exercită atribuţiile.
* ''Kârpă kaghebistă'', l-a numit, public, Corneliu Vadim Tudor pe Ion Iliescu, nu cu prea multă vreme în urmă, fapt incontestabil, de notorietate; poreclita kârpă, Ion Iliescu, şeful satului român l-a decorat pe ''naşul'' său, V. C. Tudor, cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler, în decembrie 2004. Această decorare a provocat o reacţie neaşteptată din partea româno-americanului Elie Wiesel, Laureat al Premiului Nobel Pentru Pace în anul 1986, care i-a restituit lui Ion Iliescu, decoraţia conferită de acesta, în iulie 2002 – Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer, cu motivarea că nu nu poate ''face parte din nici un grup în care este inclus şi Vadim Tudor'', acesta publicând ''declaraţii ofensatoare, urâte şi false despre poporul evreu, despre cultura şi tradiţiile sale, precum şi despre respectul faţă de valorile morale şi memoria istoriei''; (scrisoarea lui Elie Wiesel, din care am citat, a fost publicată în ziarul ''Evenimentul Zilei'' nr. 3947 din 16 decembrie 2004). Isprava aceasta preşedinţialo-iliesciană este o dovadă a incapacităţii jalnicului preşedinte de a discerne cum şi cui se acordă decoraţiile statului.
Ion Iliescu, la sfârşitul celui de-al patrulea mandat (neconstituţional) la Preşedinţia României, a mai produs o dovadă, dacă mai era nevoie (pentru unii), că el este teroristul şef al României, din 22 decembrie 1989 şi până azi, respectiv capul corupţiei monstruoase generalizate şi instituţionalizate, al crimei organizate la nivel de stat, adică al mafiei româneşti. Care este dovada? Decretul de graţiere a restului de pedeapsă de peste 10 ani închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 18 ani închisoare aplicată lui Miron Cozma, de Curtea Supremă de Justiţie (prin decizia penală nr. 486 din 15.02.1999), pentru fapte penale deosebit de grave, între care o infracţiune împotriva siguranţei statului – instigare la subminarea puterii de stat. Ca urmare a acestui decret, semnat de Ion Iliescu, criminalul Miron Cozma, liderul celor cinci mineriade de după decembrie 1989, care au terorizat România şi pe români, îngrozind toată lumea civilizată, a fost pus în libertate la 16 decembrie 2004, semn al pregătirii unei noi mineriade.
Protestele neântârziate ale societăţii civile româneşti, prin organizaţiile neguvernamentale şi mass-media, unite, dezaprobarea decretului de graţiere a lui Miron Cozma de către Uniunea Europeană şi Ambasada SUA la Bucureşti, difuzarea, ca un fulger, a acestei ştiri în presa internaţională l-au determinat pe Ion Iliescu, după mai mai puţin de 48 ore, să revoce graţierea prietenului său Miron Cozma, astfel acesta a fost dat în urmărire generală pe ţară şi arestat, în data de 17 decembrie 2004, la Timişoara, pentru continuarea executării pedepsei închisorii. În aceeaşi situaţie se află alţi 44 de condamnaţi, graţiaţi prin acelaşi monstruos decret, revocat a doua zi de la apariţie, şi aceştia fiind daţi în urmărire generală pe ţară pentru a fi din nou arestaţi. Iată cum, Ion Iliescu - tătucul stalinist, dispreţuind instituţiile statului al căror garant ar fi trebuit să fie, dar laş ca orice jalnic terorist, s-a invitat el însuşi, inconştient, la organele judiciare ale statului de drept pentru a fi tras la răspundere penală.
Cele cinci mineriade, susţinător cel puţin al ultimei dintre ele fiind şi decoratul Corneliu Vadim Tudor, al căror instigator şi complice a fost Ion Iliescu (bun aplicant al instrucţiunilor teroriste N.K.V.D.-iste de stăpânire a unui popor, pe care şi le-a însuşit în timpul studiilor sale universitare la Moscova), s-au desfăşurat în perioadele : 28-29 ianuarie 1990, 28 februarie 1990, 13-15 iunie 1990, 24-28 septembrie 1991 şi ianuarie-februarie 1999. Cea mai sângeroasă dintre ele a fost a treia, care a înăbuşit în foc şi sânge demonstraţia paşnică anticomunistă din Bucureşti – Piaţa Universităţii, când ''Au fost răniţi circa 560 de oameni, conform datelor de la acea vreme, şi au fost înregistrate oficial şase decese'' ; (am citat din ziarul ''România Liberă'', nr. 4489 din 17 decembrie 2004). Acelaşi ziar, în acelaşi număr, reproduce mulţumirile publice aduse minerilor de preşedintele terorist al României, Ion Iliescu, în ultima zi a celei de a treia mineriade :
''Vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conştiinţă civică. Deci, vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. (…) Eu vreau încă o dată să-mi exprim întreaga recunoştinţă, din partea populaţiei capitalei, pentru prezenţa dumneavoastră, utilă şi eficientă. Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat şi în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlalţi lideri sindicali, care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat în aceste zile. Deci, vă mulţumesc tuturor pentru ce aţi făcut în aceste zile. (…) Ştim că avem în dumneavoastră un sprijin de nădejde, când va fi nevoie vom apela! Sper să nu mai fie nevoie să apelăm la dumneavoastră''.
Quod erat demonstrandum !