Proiectele de legi ale sistemului judiciar au fost adoptate în anul de graţie 2004. Adoptarea lor a consolidat într-o măsură satisfăcătoare sistemul judiciar românesc, dar paşi pe sensul de mers al unei Reforme a Justiţiei de tip democratic european au mai rămas de parcurs. Parcurgerea acestor paşi, ceruţi cu insistenţă diplomatică de oficialităţi ale Uniunii Europene, în pragul intrării României în Uniune ca stat membru, la 1 ianuarie 2007, este însă şi după anul 2004, până în prezent (septembrie 2006), făcută lent, alene şi anevoios, impresia lăsată de actuala coaliţie politică, care guvernează ţara din anul 2005, fiind că doreşte Reforma, dar numai declarativ.
Pe cale de a deveni un mit al Reformei în Justiţie, Monica Luisa Macovei (M.L.M.), fostă procuror înainte de anul 1989 si în continuare până în anul 1997, cu ascensiune în această carieră până la funcţia de procuror în fosta Procuratură Generală a României, lucrătoare apoi ca avocat şi în importante organizaţii ale societăţii civile, iar din decembrie 2004 ocupantă a funcţiei de ministru al justiţiei, aceasta în prezent, cu voia sau fără voia sa, se află în situaţia de a-şi anula meritele anterioare şi laudele culese, din motive pe care stimabila doamnă le va fi ştiind foarte bine.
Nu vreau să analizez meritele acestei doamne şi nici nemeritele, dar activitatea sa ca ministru al justiţiei, în opinia mea, reflectă incapacitatea clasei noastre politice de a merge ascendent pe drumul unei autentice Reforme a Justiţiei, chiar dacă domnia sa mereu spune în mass-media ca nu aparţine nici unui partid politic, nefiind membra vreunuia dintre ele, câtă vreme guvernul din care face parte este unul politic, fiind propusă şi susţinută în această funcţie publică de un partid politic aflat la guvernare.
Astfel, după ce prin legile adoptate ale sistemului judiciar (2004) s-a făcut loc în sistemul organelor statului şi al peisajului nostru politic, în acord cu Constituţia revizuită (2003), apariţiei instituţionalizate mai bine conturate a celei de a treia puteri în stat - Puterea Judecătorească, Ministerului Justiţiei sub conducerea onorabilei doamne ministru M. L. M., nici nu-i trece prin gând să renunţe, iniţiind în acest sens un proiect de lege pentru o modificare legislativă, la administrarea directă a fondurilor băneşti bugetare ale instanţelor judecătoreşti în favoarea Consiuliului Superior al Magistraturii (CSM), care este ganantul independenţei Justiţiei ca a treia putere a statului, conform legii noastre fundamentale.
Datorită acestui fapt independenţa Justiţiei, a judecătorilor mai concret, despre care se face mediatizări frecvente, apare a fi o trâmbiţă politică, fiindcă nedându-i-se prin lege Putereii Judecătoreşti administrarea propriului său buget, aceasta putere este considerată de celelalte două puteri ale statului - Executivă (Guvernul şi Preşedinţia României) şi Legislativă (Parlamentul) - ca o putere handicapată, incapabilă să-şi administreze propriul buget ; dacă nu ar fi fost şi nu ar fi aşa, atunci de mulţi ani s-ar fi produs adoptarea modificărilor legislative care să aplice practic principiul constituţional al egalităţii puterilor statului expres consacrat în Constituţie ; or, tocmai acest principiu este în acest mod încălcat, chiar dacă prin Legea nr. 304/2004, republicată în septembrie 2005, ca urmare a modificărilor şi completărilor care i s-au adus, s-a statuat că începând cu 1 ianuarie 2008 (art. 136 din lege) ’’atribuţiile Ministerului Justiţiei referitoare la gestionarea bugetului curţilor de apel, tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor vor fi preluate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie’’ ; şi aceasta pentru că nu există în prezent temei juridic constituţional pentru o astfel de regle-mentare, lasând la o parte probabilitatea foarte mare a unei noi revizuiri a Constituţiei până la 1 ianuarie 2008.
În acest context nu este de importanţă majoră din ce persoane anume este compus CSM, aceasta compunere fiind stabilită de fosta putere politică, pe care actualii guvernanţi politici o tolerează, fără a fi obligaţi să o facă. Este vorba de o toleranţă cu intenţii oculte, al căror rezultat se manifestă printr-o evidentă stagnare a Reformei Justiţiei. Reforma, aşadar, stagnează în timp ce caraghioasa ceartă, mediatizată cu grijă, dintre Ministerul Justiţiei şi CSM nu mai conteneşte; în această gâlceavă politică de foarte prost gust, avand drept model cearta dintre Preşedinţia şi Guvernul ţării, sunt atrase diversionist şi conducerile unor organizaţii profesionale ale magistraţilor, cât şi ale altor organizaţii neguvernamentale, aşa încât imaginea publică a justiţiei să poată fi terfelită cât mai delicios şi din cât mai multe direcţii.
În privinţa independenţei procurorilor, aceasta este cu atât mai mult o trâmbiţă politică, folosită mai ales de doamna ministru M. L. M., cu cât aceştia prin Constituţie (legea fundamentală, căreia toate celelalte legi nu-i pot contraveni într-un stat de drept, democratic) nu sunt independenţi şi inamovibili precum sunt judecătorii ; dar pe actuala putere politică, al cărei exponent cu iniţiativă legislativă este şi Ministerul Justiţiei, nu o preocupă prea mult în acest domeniu problematica democratică legislativă a statului de drept; aşa se explică introducerea expresă în legile organice privind sistemul judiciar a principiului neconstituţional al independenţei procurorilor şi mediatizarea sistematică a acestei minciuni ; şi pentru ca minciuna să fie cât mai gogonată posibil, iar confuzia pentru electorat cât mai bine măiestrită mincinos, aceşti maeştri ai minciunii politice introduc neconstituţional în aceleaşi legi organice reglementări privind activitatea judecătorilor, care sunt, repet – independenţi şi inamovibili prin Constituţie, cât şi, în acelaşi timp, reglementări ale activităţii procurorilor, care prin Constituţie îsi desfăşoară activitatea distinct de judecători şi potrivit altui principiu, acela al subordonării ierarhice, altfel spus la ordin, deci procurorii fac parte din Puterea Executivă şi nu din Puterea Judecătorească. Foarte bine, să facă parte din Puterea Executivă procurorii, dacă asta este voinţa politică fostă şi actuală, se intâmplă aşa şi în alte ţări, dar numai la noi se cultivă oficial confuzia despre care este vorba, că încă nu am scăpat de democraţia originală bezmetică iliesciană - fundamentul căreia este chiar Constituţia în vigoare.
Prin acest mod original de elaborare a legilor în domeniul de activitate al Puterii Judecătoreşti s-a creat imaginea publică a unei justiţii în care judecătorii şi procurorii nu se deosebesc între ei sub aspectul principiilor legale care le guvernează activitatea ; la această imagine deformată oficial şi dezastruoasă pentru justiţie contribuie substanţial şi banala, dar foarte grava împrejurare că în şedinţele publice de judecată la care participă şi procurorii, aceştia intră şi ies din sălile de şedinţă de judecată prin aceleaşi uşi prin care intră şi ies judecătorii care judecă procesele sau şi împreună cu aceştia, în văzul justiţiabililor şi al publicului, fiind lăsată impresia că judecătorii şi procurorii iau hotărâri judecătoreşti deliberând împreună, ca pe vremea dictaturii stalinisto-ceauşiste; şi iată aşa, doamna ministru a justiţiei, M.L.M., fostă şi procuror de şedinţă, moşteneşte şi păstoreşte o astfel de stare de lucruri, ’’legendara’’ sa popularitate (dobândită ca ministru al justiţiei) neâncurajând-o nici măcar să aibă banala iniţiativă de a da ordin procurorilor - ei lucrând sub autoritatea domniei sale după cum ne spune Constituţia - să nu mai intre în sălile în care au loc şedinţele de judecată pe aceleaşi uşi împreună cu judecătorii, aşa cum, de altfel se întâmplă, firesc, în toate ţările Uniunii Europene, în familia politică a cărora ne dorim să fie primită România.
S-ar părea că am ceva serios împotriva colegilor magistraţi procurori, dar este, asigur pe oricine, foarte departe de mine acest gând şi sper să se înţeleagă foarte bine că dezbat şi apăr principii, nu funcţiile de judecător sau procuror.
Îmi pare rău că nu pot spune acelaşi lucru despre respectarea şi apărarea principiului organizării instanţelor judecătoreşti pe grade de jurisdicţie şi rostul lui, privind-o pe doamna ministru M. L. M., care într-o intervenţie publică recentă volens nolens a mai dat, de pe o aşa de înaltă şi cu atât mai mult responsabilă poziţie, apă la moara terfelirii imaginii publice a Justiţiei, afirmând că ’’într-un acelaşi dosar şi pe baza aceloraşi probe, soluţiile dintre fond şi recurs sunt foarte mult diferite, cum este de la 1 la 10 ani închisoare sau uneori sunt şi opuse, de la achitare la condamnare sau invers’’ …, că aici ’’ceva e în neregulă. Pentru că nu ştii ce judecător a avut dreptate şi n-ai de unde să ştii. Te întrebi: oare care a avut dreptate ?’’. Este de necrezut, dar aceste afirmaţii apartin, aşa cum le-am citat, acestei doamne ministru al justiţiei, care este privită din multe părţi ca o binefacere pentru poziţia pe care o ocupă, pentru ceea ce afirmă şi ceea ce face. Stimată doamnă ministru, M. L. M., dacă nu ştiţi că pe baza aceloraşi probe instanţa judecătorească de control judiciar (în apel sau în recurs) poate şi este obligată legal să mărească o pedeapsă, chiar de la 1 la 10 ani, dacă hotărârea instanţei de fond este atât de evident de nelegală, atunci, cu tot respectul, fără nici o plăcere şi cu orice risc vă spun, pe calea asta publică: nu ştiţi mai nimic despre necesitatea funcţionării instanţelor judecătoreşti pe grade ierarhice de jurisdicţie în conformitate cu legea în statele de drept, democratice … (Eu însumi am făcut parte dintr-un complet de judecată – instanţă de control judiciar, care a mărit pedeapsa de la 1 la 11 ani închisoare, unui inculpat cu antecedente penale, traficant de droguri, în baza aceloraşi probe din acelaşi dosar, pentru că era vorba de o agravantă a aceleiaşi infracţiuni şi nu de forma ei simplă, ceea ce nu a observat sau nu a vrut să observe instanţa de fond, agravantă pentru care textul de lege incriminator prevedea pedeapsa minimă de 10 ani închisoare; ca să nu mai vorbesc despre cât de multe achitări după condamnare sau condamnări după achitare am dat. Iata, mă autodenunţ, ca să puteţi contribui la actiunea de a fi dat afară din justiţie, în acest fel putând şi să aflaţi care dintre judecători a avut dreptate, eliberându-vă astfel de ’’teribila’’ dilemă în care vă aflaţi !).
Dispreţul actualei stapâniri politice a ţării faţă de judecători este evidenţiat şi în actul normativ al Guvernului, în vigoare, care reglementează salarizarea magistraţilor, promovat şi susţinut cu frenezie de doamna ministru, M. L. M. Astfel, magistraţii procurori sunt sensibil mai bine plătiţi decât magistraţii judecători, pentru munca pe care o depun în aceleaşi dosare. Este vorba, cum bine se ştie, de procurorii care îşi desfăşoara activitatea în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ambele din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; marea majoritate a rechizitoriilor de trimitere în judecată întocmite de aceşti procurori (care lucrează în serviciile şi birourile teritoriale din ţară, ei având o competenţă teritorială limitată la teritoriul pentru care funcţionează aceste servicii şi birouri) sunt judecate de judecătorii de la tribunalele şi curţile de apel din ţară, judecătorii aceştia având salariile mai mici decât procurorii despre care este vorba. S-a creat astfel o nouă discriminare, în locul celei pe care acelaşi act normativ guvernamental a eliminat-o (este vorba despre sporul de 40% la salariu de care beneficiau numai judecătorii şi procurorii care instrumentau aceleaşi dosare de coruptie si crimă organizată) ; această nouă discriminare s-a făcut cu motivarea politicianistă (superfluă) că procurorii despre care este vorba fac parte dintr-o structură centrală, ceea ce ar justifica un salariu mai mare pentru aceştia decât pentru judecătorii care trudesc în aceleaşi dosare.
Din nou vreau să se înţeleagă exact ceea ce am avut de gând să spun, anume că nu pledez pentru micşorarea salariilor acestor procurori, dar o astfel de discriminare a salarizării judecătorilor faţă de procurori, la muncă cel puţin egală (în favoarea procurorilor), dar inegală în privinţa asumării responsabilităţii şi a riscurilor profesionale (în favoarea judecătorilor), nu au îndrăznit să facă nici mahării ceauşismului, însă iată că acum, la aproape 17 ani de la Revoluţia care a înlăturat dictatura ceauşistă, se poate face. Ba mai mult, făcătorii ei se şi laudă cu aşa o ’’realizare reformistă în Justiţie’’, ignorând batjocoritor un alt principiu constituţional, expres consacrat în Constituţie, pe care îi rog să îl identifice singuri.
Apoi, oare nu s-au gândit iniţiatorii si susţinătorii actului normativ (în vigoare) de salarizare a magistraţilor că noua discriminare creată va da naştere la alte procese de dreptul muncii între Ministerul Justiţiei ca pârât şi magistraţi ca reclamanţi, asemănătoare celor provocate de către acelaşi minister sub anterioara conducere a neuitatei Rodica Mihaela (Paula?) Stănoiu? Are oare de gând conducerea actuală a ministerului, în frunte cu dna M. L. M., să prevină astfel de procese, dacă ne tot spune că gândeste şi face Reforma Justiţiei şi nu mânjirea imaginii ei?
’’Toate puterile au fost preluate la sfârşitul anului 2004 de la ministrul justiţiei la Consiliul Superior al Magistraturii’’…, ’’CSM nu răspunde instituţional în faţa nimănui. Deci, dacă face ceva greşit, nu ai ce să-i faci, nu răspunde. Şi nici ca membri individual, deci avem o instituţie practic care nu răspunde şi care are în mâna toată Justiţia’’. Am citat din nou dintr-o intervenţie publică recentă a doamnei ministru a justiţiei, M. L. M., mai întâi pentru a-i reaminti că puterea banilor încă nu i-a fost luată, dânsa fiind încă ordonator principal de credite pentru bugetele instanţelor judecătoreşti ; apoi pentru a-i aduce aminte că încă de la crearea lui prin Constituţia postdecembristă (1991), CSM-ul ’’nu răspunde instituţional’’ şi nimeni nu a făcut nimic până acum pentru a răspunde, inclusiv domnia sa, deşi a fost în mod repetat semnalată în presa scrisă şi audiovizuală această ciudăţenie ; dar şi pentru a-i reaminti că o răspundere individuală este reglementată juridic, chiar sub păstorirea sa ministerească, pentru care merită toate laudele, anume că securiştii, informatorii şi colaboratorii lor de dinainte de anul 1989, precum şi cei care lucrează în prezent în serviciile secrete, inclusiv acoperiţi, cât şi persoanele care sunt colaboratorii sau informatorii acestora din urmă nu pot ocupa funcţii de judecător sau procuror, necum să fie membri în CSM.
Doamnă ministru, Monica Luisa Macovei, îngăduiţi-mi şi câteva întrebări retorice: ce fel de reformă a justiţiei faceţi de vreme ce continuă frenetic judecarea proceselor în faţa instanţelor judecătoreşti în virtutea inerţiei ca pe bandă rulantă? Câţi securişti, colaboratori şi informatori ai acestora au fost deconspiraţi din dosarele SIPA (fostul şi rebotezatul, dar desfiinţatul doar pe hârtie (?!) serviciu secret al Ministerului Justiţiei ), pe care le-aţi preluat? Dvs aţi fost (mai sunteţi?) securistă, colaboratoare sau informatoare a securiştilor? Cum puteţi suporta să fiţi colegă în CSM cu ipochimena securistă Florica Bejinaru şi alţi membri ai acestui CSM care o susţin, dece nu vă daţi dvs demisia (că tot aţi avut de gând s-o faceţi) dacă ei nu şi-o dau?
Sper că mai este încă posibil ca acum în al 12-lea ceas clasa noastră politică să înţeleagă această atât de elementară realitate: că justiţia este fundamentul guvernării, fundament care dacă nu este bine consolidat tot ce se construieşte pe el se dărâmă.
* Articol publicat în numărul din 20 septembrie 2006 al ziarului "Ziua de Cluj"