Citez dintr-o proză scurtă, o satiră a lui Ioan Petru Culianu, despre decembrie 1989, publicată în revista ''Agora'', nr. 2, volumul 3 din iulie 1990*: «...momentul cel mai exaltant al revoluţiei: preşedintele Gologan urlând, strâmbându-se ( şi făcând cu braţele gestul acela caracteristic de a trage apa) după obicei la balconul Palatului regal din inima Jorjanului, întrerupt dintr-o dată de huiduielile mulţimii. Toate televiziunile lumii au transmis această scenă, ca şi apariţia spontană a marilor panouri împotriva lui Gologan. Boba afirmă că doi oameni au nevoie de şase ore pentru confecţionarea unui singur panou, punând sub semnul îndoielii spontaneitatea lor. Şi mai convingător sună a doua supoziţie a sa, anume că huiduielile împotriva lui Gologan nu proveneau de la mulţime, ci veneau din aceleaşi difuzoare de unde se înălţaseră urale câteva secunde mai înainte. Într-adevăr, vreme de peste douăzeci de ani Secanul nu conta pe entuziasmul rebegit al mulţimii flămânde, înrăite şi impotente, ci punea direct benzi de magnetofon cu urale care să mângâie plăcut urechile lui Gologan şi să arate simţămintele delirante ale poporului faţă de conducătorul său iubit. Evident, benzile de magnetofon fuseseră schimbate. Şi Boba se întreabă: cine a schimbat benzile?».

Cu prilejul recentelor manifestări comemorative a zece ani de la căderea ''Zidului Berlinului'', mass-media a transmis informaţii importante privind revoluţiile din ţările fostului bloc sovietic.

Ruperea ''Cortinei de fier'', simbolizată de dărâmarea ''Zidului Berlinului'', a fost hotărâtă de trei dintre principalii oameni politici ai anului 1989 – preşedintele Statelor Unite ale Americii, cancelarul Germaniei şi preşedintele Uniunii Sovietice.

Modul de producţie comunist, ideologia comunistă nu mai puteau fi acceptate, , căci timp de peste 70 ani s-au dovedit a fi împotriva firii omeneşti, anormale, inumane şi criminale.

Liderul comunist, Mihail Sergheevici Gorbaciov, a avut convorbiri cu şefii partidelor şi statelor europene satelite ale U.R.S.S., pe tema glasnosti şi perestroika – găselniţele acestuia pentru reconstruirea unui sistem care s-a dovedit a nu putea fi construit.

Cel mai înverşunat oponent al schimbărilor în interiorul sistemului comunist a fost Nicolae Ceauşescu. L-a înfruntat cu furie pe Gorbaciov, cum acesta a relatat, desigur după principiul comunisto-ceauşist că în România comunismul va fi schimbat cu un alt sistem ''când o face plopul pere şi răchita micşunele''. Amestecul politicii cu folclorul a avut ca rezultat, după cum se ştie, în ce-l priveşte pe N. Ceauşescu, moartea acestuia şi a soţiei lui, ca pedeapsă în urma unei judecăţi sumare.

Aşa cum peste capul conducerii României, funest, s-a hotărât instaurarea în ţară a modului de producţie comunist în anul 1945, tot aşa s-a hotărât în anul 1989, de această dată benefic, cu sau fără voia lui Gorbaciov, trecerea de la comunism la societatea liberă, deschisă, cu o economie de piaţă.

Perestroika gorbaciovistă avea să fie începutul, cu toate convulsiile ei. O încercare nereuşită de reconstrucţie a unui sistem totalitar, imposibil de reconstruit, dar după toate aparenţele, în acelaşi timp şi o perioadă de tranziţie inevitabilă.

În România, perestroika a început la Timişoara în decembrie 1989, pe fondul nemulţumirii generale a populaţiei întregii ţări privind traiul zilnic. Întâmplător sau nu, la noi evenimentele s-au desfăşurat diferit faţă de modul desfăşurării lor în celelalte ţări euro-pene foste comuniste. Abia începuseră manifestaţiile paşnice anticeauşiste şi anticomuniste în 16 decembrie 1989 şi chiar din a doua zi, la 17 decembrie, forţele de represiune ale securităţii, miliţiei şi armatei au trecut la acţiune împotriva grupurilor de manifestanţi, folosind gloanţe de război; numărul real al morţilor şi al răniţilor nici până în prezent nu este cunoscut. Concomitent a început, mai ales după 22 decembrie 1989, un adevărat război psihologic împotriva populaţiei ţării, prin declanşarea represiunii sub titlul ''teroriştii'', radio-difuzată şi televizată.

Se încearcă acreditarea ideii că nu au fost terorişti în decembrie 1989, ci o diversiune. Dar această diversiune a fost chiar teroristă, deoarece scopul ei a fost provocarea panicii generale; manifestanţii care strigau şi lozinci anticomuniste trebuiau să se retragă de pe străzi în casele lor, pentru ca, liniştiţi, cei care s-au botezat singuri ''emanaţii revoluţiei'' să se instaleze la conducerea ţării, ceea ce au şi făcut. Panica generală au creat-o mai ales prin împuşcarea acestor manifestanţi, numărul total al morţilor şi răniţilor fiind mult mai mare dupa 22 decembrie, decât înainte de această dată. ''Emanaţii'' au planificat morţi şi răniţi şi în rîndurile militarilor, realizându-şi cu ''succes'' şi acest plan. Până la urmă, nu are nici o importanţă cum li se spune celor care au dat ordine să se tragă cu gloanţe adevărate în oameni nevinovaţi – diversionişti sau terorişti -, fiindcă aceştia au un apelativ comun, acela de criminali.

Este încă necesar să se spună cu fiecare prilej că atât faptele dinainte, cât şi cele de după 22 decembrie 1989, de a ucide manifestanţi neânarmaţi, de a le aplica rele tratamente răniţilor, de a distruge fără necesitate militară anumite bunuri şi valori culturale sunt infracţiuni cunoscute sub denumirea generică de ''crime împotriva umanităţii'', prevăzute şi în Codul penal în vigoare la data săvârşirii lor. Acelaşi cod prevede că aceste infracţiuni sunt imprescriptibile, adică autorii lor pot fi urmăriţi, ca şi complicii , instigatorii şi favorizatorii, trimişi în judecată şi condamnaţi oricând în timpul vieţii lor. Numai un stat necivilizat şi o justiţie mafiotă pot să-i lase nepedepsiţi pe astfel de infractori monstruoşi . Amintesc în acest context că România este parte la Convenţia Asupra Imprescriptibilităţii Crimelor de Război şi a Crimelor Împotriva Umanităţii, adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 26 noiembrie 1968 şi intrată în vigoare la 11 noiembrie 1970.

Anneli Ute Gabanyi, în comunicarea sa ''Revoluţiile europeene ale anului 1989. Încercare de analiză tipologică'', făcută la simpozionul internaţional ''O enigmă care împlineşte şapte ani'', desfăşurat la Timişoara în 17-18 decembrie 1996, , publicată în volumul cu acelaşi titlu, în colecţia ''Biblioteca Sighet'', editată de Fundaţia ''Academia Civică'', Bucureşti, 1997, afirmă : ''Ceea ce este deseori trecut cu vederea este faptul că Uniunea Sovietică renunţase numai la intervenţia militară directă, recurgând în schimb tot mai mult la mijloace de presiune şi imixtiune indirecte, mult mai eficace. Printre aceste acţiuni indirecte nemilitare se numără dezinformarea, destabilizarea elitelor conducătoare pe care, după cum recunoaşte Şevarnadze, noua conducere a Uniunii Sovietice le-ar fi dorit scoase de la putere, încurajarea ascunsă sau deschisă a unor elite alternative din cadrul clasei politice dominante, ca şi antrenarea unor forţe populare la acţiuni de protest împotriva regimurilor existente în acele ţări satelit''.

Perestroika şi glasnosti-ul sunt la noi în plină desfăşurare, cu rezultatul că timp de zece ani traiul majorităţii românilor s-a înrăutăţit mereu, din cauza păstrării până azi a structurilor centralizate de tip totalitar, ponderea proprietăţii de stat în economia naţională fiind de 80%.

Perestroika este drumul spre revoluţie, aşa a decis istoria. Revoluţia nu se va fi împlinit decât atunci când schimbarea structurii de putere politică devine fundamentală în adevăratul sens al cuvântului, împreună cu schimbarea fundamentală a structurii social-economice. Aceste două condiţii este necesar să fie îndeplinite cumulativ, ca să se poată afirma cu certitudine că drumul de la perstroika la revoluţie a fost parcurs ( a se vedea în acest sens, Anneli Ute Gabanyi, o definiţie a revoluţiei, citată în acelaşi loc, pagina 46).

Drumul acesta nu a putut fi parcurs nici până în prezent de clasa noastră politică, întrucât în rândurile ei se află prea mulţi reprezentanţi ai structurilor vechi, totalitare, organizaţi în stil mafiot;

ei sunt aceia datorită cărora nu s-a aflat nici până azi cine sunt autorii, complicii, instigatorii şi favorizatorii crimelor de după 22 decembrie 1989, ai celor comise în aprilie şi iunie 1990, şi care încearcă să amnistieze aceste odioase crime; astfel de fapte penale nicăieri în lumea civilizată nu au fost vreodată amnistiate, tocmai datorită monstruozităţii care le caracterizează;

ei sunt aceia care poartă răspunderea pentru crima organizată şi pentru corupţia generalizată;

ei sunt aceia care au împiedicat apariţia unei adevărate legi a deconspirării securităţii ca poliţie politică, păstrându-i prin legea recent adoptată şi promulgată de preşedintele ruşinii naţionale, Emil Constantinescu, în rândurile ofiţerilor şi subofiţerilor activi, chiar pe unii dintre aceia care sunt vinovaţi de schilodirea fizică şi psihică suportată de români, de la instaurarea comunismului în ţară şi până azi.

Recent, într-o emisiune televizată, în ndirect şi la o oră de vârf, în ziua adoptării acestei legi în Camerele reunite ale Parlamentului, Emil Hurezeanu l-a ajutat pe Gabriel Liiceanu să tragă concluzia foarte tranşantă că legea este ''o nouă victorie a securităţii împotriva Poporului Român''.

Aplicarea legii în discuţie nu poate contribui decisiv la asanarea morală a întregii societăţi româneşti. Apare imperios necesară modificarea şi completarea ei, în sensul posibilităţii deconspirării şi a foştilor securişti, care au făcut poliţie politică, păstraţi în actualele servicii secrete, cât şi adoptarea legii lustraţiei - respectiv a legiferării punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. Când prin aplicarea lor efectivă aceste legi vor rămâne fără obiect, vom putea vorbi despre schimbarea fundamentală a structurii de putere politică, schimbare care poate permite, în paralel revoluţionarea fundamentală a structurii economico-sociale. Atunci drumul de la perestroikă la revoluţie va fi fost ireversibil parcurs.

Acest simpozion nu a adus nimic nou. Aceleaşi supoziţii reluate, aceleaşi incertitudini reafirmate. Dezinteresul pentru dezvăluiri oficiale tranşante a rămas la fel de evident, ceea ce a lăsat, încă odată (a câta oară ?) impresia zădărniciei eforturilor societăţii civile pentru aflarea unor adevăruri vitale pentru societatea românească; altfel, atât de uşor de stabilit, luând în considerare evoluţia ulterioară a tot ceea ce s-a întâmplat după momentul decembrie 1989 şi pâna azi.

Societatea civilă pare o noţiune abstractă; ea este lăsată să spună, prin organizaţiile sale, tot ceea ce are de spus, chiar şi fără menajamente, ca să astâmpere indignările şi eventualele porniri violente, ale mulţimilor de oameni pe care îi reprezintă. Organizaţiile neguvernamentale, reprezentante ale societăţii civile sunt neputincioase într-o societate în tranziţie, ca a noastră, spre o reală democraţie. Ele sunt lăsate, parcă, să se zbată ca peştele pe uscat, dându-li-se importanţă numai atât cât să poată suprevieţui, pentru aparenţa democraţiei. Adevărurile pentru care ele se zbat sunt ţinute secrete, atâta timp cât interesele politice sau ale grupurilor de interese oculte mai pot proteja minciuna, ale cărei picioare, însă, nu pot fi lungite la nesfârşit. Ceea ce imi inspiră o întrebare: cât de scurte sunt picioarele minciunilor despre istoria lui decembrie 1989, în România ?