În raportul pe anul 2001 al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii privind respectarea Drepturilor Omului în lume, în capitolul referitor la România se arată şi progresele obţinute în acest domeniu, dar ceea ce ne interesează este să exemplificăm cum persistă în Justiţie ceea ce acest raport exprima critic, anume că ''justiţia suferă de corupţie sistemică''.

Sistemul organelor Statului Român, cum este firesc, are consacrare legislativă în legea fundamentală, care este Constituţia din anul 1991, revizuită în anul 2003.

Acestea sunt grupate în titlul care poartă numele ''Autorităţile Publice'', legiuitorul din anul 1991 ocolind denumirea de ''puterile statului'', denumire pe care o introduce legiuitorul (Parlamentul) din anul 2003, în Constituţia revizuită, păstrând, însă, ca să se dovedească şi mai acătării convulsiile perestriokăi româneşti (democraţiei originale de tip Iliescu Ion Ilici), în acelaşi timp şi sintagma ''autorităţile publice''; aşa încât, puterile statului sunt şi autorităţi publice, precum autorităţile publice sunt şi puteri ale statului, ca într-un balamuc constituţional; toate acestea din considerente care pot ţine chiar de corupţia sistemică.

Este uşor de observat, studiind Constituţia în vigoare, că reglementările constituţionale privind autorităţile legislativă şi executivă consacră acestora prerogative specifice unor adevărate superputeri în stat, mai ales celei executive, care practic poate guverna prin ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, ale căror număr şi prevederi contradictorii au născut un haos legislativ, în care, cu mare greutate, pătrund şi specialiştii pentru a-l desluşi. Aceeaşi stare de lucruri s-a manifestat şi după revizuirea Constituţiei, până în prezent (noiembrie 2004), deşi ordonanţele de urgenţă sunt permise de Constituţia revizuită numai în cazuri cu totul excepţionale. Şi de aici derivă o practică judiciară contradictorie şi haotică a instanţelor judecătoreşti, generatoare, prea adesea de prejudicierea gravă a drepturilor cetăţenilor care ajung în faţa Justiţiei pentru a li se face dreptate.

Autoritatea sau Puterea judecătorească, prin modul cum îi sunt stabilite prerogativele în Constituţie şi în Legea nr. 92/1992 (cu modificările, completările şi abrogările intervenite) rămâne o cenuşăreasă a Puterilor Statului, o anexă a celorlalte două puteri, îndeosebi a celei executive (guvernului). Aceasta pentru că selecţia magistraţilor (judecători şi procurori), promovarea acestora, inclusiv în funcţii de conducere, precum şi alegerea dintre ei a viitorilor membri ai Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) – organul central reprezentativ al Puterii (Autorităţii) Judecătoreşti – se fac prin contribuţia esenţială a ministrului Justiţiei, care este eminamente om politic. Iată cât de simplu devine de înţeles că ''justiţia suferă de corupţie sistemică'', fiindcă Puterea Judecătorească apare a fi subordonată Puterii Executive, la noi principiul democratic al separaţiei puterilor statului lipsind cu desăvârşire.*

Foarte recent, la 25 ianuarie 2003, ministrul Justiţiei i-a convocat la Bucureşti pe toţi judecătorii de la curţile de apel din ţară, după o procedură nouă, stabilită de Legea nr.653/2002 - în vigoare din 12 decembrie 2002, pentru alegerea a şase dintre ei ca să devină membri ai CSM. Interpretarea dată de ministrul Justiţiei, Rodica Mihaela (Paula?) Stănoiu, noii proceduri este foarte originală, cel puţin sub aspectul adunării la Bucureşti a tuturor judecătorilor curţilor de apel din ţară. Pentru că se puteau vota cei şase candidaţi ai acestor curţi, fără cheltuieli inutile, la sediul fiecăreia dintre ele. Atunci nu li s-ar mai fi putut adresa, însă, judecătorilor acestor curţi, cum a făcut-o în Palatul Parlamentului, la aceasta dată (25 ianuarie 2002), în stil occidental, făcând stânga-împrejurul convingerilor sale politice în domeniul Justiţiei, preşedintele de azi al României, domnu'-tovarăş Ion Ilici Iliescu, aruncând la coşul de gunoi banii publici.

Este bine ştiut, chiar şi în rândurile învăţăceilor dreptului, principiul de drept potrivit căruia regulile de procedură sunt imperative, de strictă interpretare şi imediată aplicare. Acest principiu consacrat în oricare sistem de drept modern a devenit facultativ pentru doamna-tovarăş Rodica Mihaela (Paula?) Stănoiu, ministru al Justiţiei, din motive numai de domnia sa ştiute. Fiindcă a ignorat voit, cu premeditare adică, ceea ce i s-a stabilit, în virtutea principiului enunţat, ca obligaţie personală/expresă în însuşi textul legii, anume să aducă la îndeplinire procedura de alegere a membrilor noului CSM, conform ultimelor completări şi modificări (art. 6 alineat 2 din Legea nr. 653/2002). Această procedură impune a fi reluată (de la început), adică de la desemnarea de către fiecare tribunal şi fiecare curte de apel, precum şi de fiecare parchet de pe lângă ele a câte unui candidat (prima fază); în faza a doua, din totalul celor desemnaţi în prima fază, judecătorii tribunalelor aleg doi şi cei ai curţilor de apel aleg şase dintre colegii lor, iar procurorii parchetelor de pe lângă tribunale şi curţi aleg unul şi respectiv trei procurori, pentru a fi membri în CSM, urmând ca în faza a treia a procedurii aceşti 12 magistraţi să fie confirmaţi în Camerele reunite ale Parlamentului, prin vot secret cu bile.

Anterior intrării în vigoare a noii proceduri de desemnare a magistraţilor candidaţi pentru a fi membri în CSM, prima fază s-a desfăşurat sub vechea reglementare, ceea ce a determinat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să reia prima fază a procedurii în discuţie, conform noii reglementări. A evitat, astfel, din respect faţă de lege, nulitatea întregii proceduri, care devenea nulă dacă ar fi fost continuată fără reluarea celei dintâi faze a ei.

În dispreţul legii, situându-se deasupra ei şi făcând cheltuieli mari, nejustificate, din banii bietului român contribuabil (la cheltuielile publice, prin plata impozitelor), cu transportul, cazarea şi masa pentru aproape cinci sute de judecători de la toate curţile de apel din ţară, ministrul Justiţiei nu a adus la îndeplinire obligaţiile care i s-au dat expres prin lege. Deoarece nu a reluat prima fază a desemnării candidaţilor pentru a deveni membri ai CSM, ci a trecut direct la a doua fază, care deşi este îndeplinită conform noii proceduri, ea, în mod normal nu poate fi validată de Parlament, fiind nulă datorită nulităţii primei faze – inexistentă după noua procedură, operând aici un alt principiu de drept, cel potrivit căruia ceea ce este nul produce efecte nule (quod nullum est nullum efectum producit), fazele procedurii decurgând una din cealaltă, începând cu prima.** Dar poate că actualul ministru al Justiţiei, doctor în drept şi profesor criminolog universitar, Rodica Mihaela (Paula?) Stănoiu a făcut descoperiri senzaţionale în ştiinţa dreptului privind aceste două principii la care ne referim, pe care le-a declarat inoperante când vin în conflict cu interesele politice ale partidului său – PSD – aflat la guvernare, descoperiri care încă nu au fost omologate.

O altă descoperire a sa, pe cale de omologare prin obicei, este aceea că în calitate de ordonator principal de credite, în tot cursul anului 2002, tuturor magistraţilor din ţară le-a plătit salariile împuţinate cu câte circa trei milioane lei lunar. A provocat astfel litigii de muncă între magistraţi şi Ministerul Justiţiei, unele judecate definitiv şi irevocabil, altele în curs de judecată, pentru plata salariilor restante. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt în favoarea magistraţilor reclamanţi, ele exprimând adevărul (res iudicata pro veritate habetur), dar ''ministra'' Justiţiei refuză să le execute, deşi ele au putere de lege, fiindcă au intrat în puterea lucrului judecat, unii dintre magistraţi fiind hotărâţi să se adreseze, din această cauză, Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Nefiind plătite nici până azi (noiembrie 2004) aceste salarii restante, altă concluzie nu se poate trage, decât că guvernanţii noştri (social-democraţi sau mafioto-organizaţi?) urmăresc şi doresc să se adreseze CEDO unii magistraţi, aşa înţelegând ei că se face Reforma în Justiţie, pentru integrarea ţării în Uniunea Europeană.

Aplicarea diferită a aceloraşi dispoziţii legale de către Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei, precum şi problema neplăţii salariilor restante ale magistraţilor, arată o dimensiune halucinantă a democraţiei noastre originale, caracterizând concret corupţia sistemică a organelor Statului Român.

Vechea procedură permitea, începând cu prima fază, să fie desemnaţi candidaţi pentru CSM de către colectivele de magistraţi, mai ales aceia care deţin şi funcţii administrative de conducere, în care au fost numiţi, cum am arătat şi mai sus, cu contribuţia esenţială a ministrului Justiţiei – om politic. Asta s-a şi întâmplat din cauza imperfecţiunii vechi proceduri, care lăsa libertate ministrului Justiţiei de a stabili organizarea şi desfăşurarea şedinţelor colectivelor de magistraţi cu acest scop, în maniera convenabilă scopurilor sale politice. Aşa încât, la 25.01.2003, de la curţile de apel din ţară au fost aleşi să facă parte din CSM numai judecători cu funcţii de conducere.

Un caz aparte (nulla regula sine exceptione) este actualul preşedinte al Curţii de Apel Bihor, prin refuzul de a candida să devină membru al CSM, considerând că este incompatibilă funcţia sa de conducere cu aceea de membru al CSM, ceea ce este un semn de normalitate. Dar candidatul desemnat de această curte de apel – judecător fără funcţie de conducere -, pentru a deveni membru al CSM nu a avut nici o şansă de a fi ales, ceea ce este un alt semn, însă al corupţiei sistemice a Justiţiei, care funcţionează împotriva propriilor interese.

Dacă au şi funcţii de conducere administrative, judecătorii fac parte din două puteri ale statului; ca simpli magistraţi din Puterea Judecătorească, iar din Puterea Executivă ca magistraţi cu funcţii de conducere în subordinea ministrului Justiţiei. Procurorii sunt subordonaţi exclusiv Puterii Executive a statului, indiferent că au sau nu funcţii de conducere, ei nefiind nici independenţi, nici inamovibili, cum sunt judecătorii, aşa încât locul lor în CSM este discutabil până când vor deveni independenţi şi inamovibili.

Întreb, chiar dacă întrebarea va deveni retorică: oare o reală reformă a Justiţiei şi combaterea, în acelaşi timp, a corupţiei sistemice a ei, nu pot începe prin alegerea în noul CSM numai a unor magistraţi fără funcţii de conducere administrative? Legea permite acest lucru, dar lipseşte atât de evident voinţa politică.

Când vin în contradicţie interesele celor două puteri ale statului, judecătorească şi executivă, mai ales în anumite dosare grele supuse anchetei penale sau deduse judecăţii, vă las pe dumneavoastră să apreciaţi, stimaţi cititori, cât de independentă în luarea deciziilor este Justiţia condusă de ministrul Justiţiei prin CSM, în componenţa arătată, cât de separate sunt puterile statului şi în ce scopuri se controlează ele reciproc, acest control ţinând de exerciţiul democraţiei autentice; de asemenea, să analizaţi dacă ceea ce am arătat mai sus a fi negativ în acest articol, cu amărăciunea unui neputincios care vorbeşte în van, ţine de reforma în Justiţie, de lupta împotriva corupţiei, respectiv de ceea ce s-au obligat să facă în acest domeniu guvernanţii noştri, pentru integrarea bietei noastre ţări în structurile euro-atlantice sau întăreşte menţinerea corupţiei sistemice a Justiţiei.***

---

*   Deşi, după revizuirea Constituţiei, cum şi mai sus am arătat, a fost consacrat constituţional principiul separaţiei puterilor statului, separarea Puterii Judecătoreşti de Puterea Executivă (Guvernul şi Preşedintele României) a rămas o vorbă în vânt constituţională, dispreţuită fiind şi de Puterea Legislativă (Parlamentul)) prin Legea nr. 304/2004 a organizării judiciare, care desemnează expres pentru instanţele judecătoreşti, ca ordonator principal de credite, pe ministrul Justiţiei şi nu, cum este normal într-un stat de drept, pe garantul independenţei Justiţiei - Consiliul Superior al Magistraturii, prin unul dintre judecătorii membri.

**   Actuala procedură de alegere a membrilor noului CSM, instituită prin Legea nr. 317/2004 (în derulare, cu finalizare în decembrie 2004), a eliminat atribuţiile ministrului Justiţiei privind alegerea acestora, inclusiv, prin regulament, adunarea în capitala ţării a judecătorilor şi procurorilor pentru a vota candidaţii. La fundamentul Regulamentului de alegere (în derulare) a membrilor CSM, adoptat în unanimitate de actualii membri ai acestui organism – repet, aleşi cu o contribuţie hotărâtoare a Rodicăi Mihaela (Paula?) Stănoiu, fostă ministru al justiţiei-, stă următorul raţionament, pe care îl citez din expunerea de motive (din proiectul Regulamentului):

… ’’prevederile Constituţiei României permit autorizarea, prin lege organică, a unei instituţii publice de a adopta regulamente cu autoritate de act normativ, deşi nu conţine nici o prevedere expresă în acest sens. Trebuie, însă, pus în discuţie faptul dacă o astfel de autorizare se întinde şi dincolo de simpla detaliere a prevederilor legii. Acesta ar fi un caz de delegare legislativă, fapt pe care art. 115 din Constituţie îl permite numai referitor la ordonanţele guvernamentale. Prezentul Regulament transcede limita unei simple detalieri a prevederilor legale, atunci când acoperă o lacună a legii, cum ar fi, de exemplu, art. 16 alin. 6, care reglementează consecinţele în cazul în care o adunare generală nu este legal constituită. Această problemă ar trebui discutată în grupul de lucru. Problema generală privind autorizarea instituţiilor publice de a emite statute şi regulamente cu caracter de act normativ ar trebui analizată şi clarificată în contextul reformelor constituţionale avute în vedere pentru perioada ulterioară aderării României la UE.’’ (Regulamentul a fost publicat, fără expunerea de motive, după adoptare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 894 din 30 septembrie 2004).

Iată, deci, cum actualii membri ai CSM, ignorând cu diletantism juridic principii elementare a statului de drept, în care numai legiuitorul elaborează legi, se erijează în legiuitori, propunându-şi să completeze printr-un regulament de aplicare a legii, lacunele acesteia, deşi Constituţia nu-i permite; dar nu se mulţumeşte doar cu atât actualul CSM, ci, perseverând în ignoranţă face propunerea aberantă (tipică atribuţiilor instituţiilor statelor totalitare), pe care o conţine ultima frază a citatului de mai sus, confundând reformele constituţionale cu contrariul lor.

***   Am încercat, mai sus, şi o demonstraţie a tratamentului la care este supusă, instituţional, Autoritatea (Puterea) Judecătorească. În prezent ministrul Justiţiei nu mai are atribuţia de a conduce şedinţele CSM, dar este membru de drept al acestuia şi, respectiv ordonator principal al creditelor tuturor judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel din ţară, sub acest aspect preşedinţii acestor instanţe fiindu-i subordonaţi administrativ; procurorii sunt pseudomagistraţi, statutul lor constituţional neincluzând pentru ei, nici după revizuirea Constituţiei, independenţa şi inamovibilitatea, aceştia exercitându-şi atribuţiile de conducere şi supraveghere a activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare sub autoritatea ministrului Justiţiei; din cei 19 membri ai CSM numai 9 sunt judecători, 2 fiind reprezentanţi ai societăţii civile (aleşi de Senat), iar 5 sunt procurori, cărora li se adaugă membrii de drept - ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; de aici, din subordonarea administrativ-economică a preşedinţilor instanţelor ministrului justiţiei, din statutul procurorilor şi din componenţa CSM derivă amestecul Puterii Executive (Politice) în treburile Puterii Judecătoreşti, a cărei independenţă a rămas sub semnul întrebării şi după ’’ultimul val’’, din vara acestui an, al Reformei în Justiţie.

Ar mai fi de adăugat aici o curioasă şi importantă împrejurare: la data de 3 noiembrie 2004, dr. judecător Dieter Schlafen – consilier european pentru preaderarea României la Uniunea Europeană, la capitolul reforma în Justiţie, participant activ la elaborarea proiectelor care au devenit Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prezent la sediul Curţii de Apel Timişoara, unde s-a convocat o şedinţă (cu tema legilor reformei justiţiei române, îndeosebi a celei a CSM), la care au participat un număr mare de judecători şi procurori, prin intervenţiile avute, a lăsat impresia (multor participanţi) admiraţiei şi uimirii sale fată de rapiditatea cu care au fost adoptate aceste legi, cât şi numeroasele regulamente de punere a lor în aplicare. Responsabilul european nu a rămas câtuşi de puţin impresionat de menţinerea în mâna ministrului justiţiei, împotriva expertizei europene, a bugetelor instanţelor judecătoreşti, spunând că în Germania societatea civilă s-a luptat circa ’’8 ani’’, pentru trecerea bugetelor instanţelor judecătoreşti în administrarea lor directă, de la Puterea Executivă. Domnia sa, expertul european, Dieter Schlafen, ne recomanda să luptăm în continuare pentru treaba asta, societatea civilă românească nefiind încă suficient organizată, ignorând că chiar 7 organizaţii neguvernamentale româneşti au susţinut şi au cerut din timp, vehement, prin Alianţa Pentru o Justiţie Europeană în România (AJER), dezbaterea publică a proiectelor celor trei legi (ceea ce nu s-a întâmplat). Ignoră, de asemenea acest domn expert european că au trecut 8 ani, circa de două ori, de la desprinderea României de comunism !; să-mi fie iertat c-o spun, dar cu asemenea consilieri-experţi europeni, adevărata Reformă instituţională a Justiţiei Române nu se va produce în timp previzibil, cât despre reforma funcţională a justiţiei …