Greu de scris (ingrat, mai bine zis) despre cartea lui Mihail Decean! Reținerile vin din multiple direcții. Cum „să te strici” cu Marius Oprea, cu Lucia Hossu-Longin, oameni cu care „ai combătut” preț de multe cauze și de numeroși ani? De ce să girezi niște presupoziții care dau de pământ cu Gheorghe Petrov, despre zdroaba căruia mai mult ai citit, iar când l-ai cunoscut, ți-a lăsat o puternică impresie? Dumnezeu știe dacă autorul nu e prea aspru sau chiar nedrept. Și totuși…

Ajuns într-o etapă de surescitație justițiară, după ce s-a consumat în demersuri sterile, Mihail Decean nu mai acceptă niciun compromis. Au trecut aproape 67 de ani de când a fost săvârșită o faptă abominabilă. Cei apropiați, neamuri sau amici, crede el, au apucături ciudate, dușmănoase sau măcar tranzacționale, autoritățile de pe urma cărora aștepta atât de mult se mișcă lent și ineficace, așa că teama pe care o avea în anii șaizeci se regăsește astăzi în suspiciuni mistuitoare, în traume în formă continuată. Datoria lui, în cazul Petru Decean, este să rezolve o exigență ce ține de categoria rudeniei, dar și de cea a omenescului. De dreptate și de onoare. Să găsească osemintele vărului primar, mort, în floarea vârstei, pentru o cauză nobilă, și să le reintegreze în ritmurile cutumiare. Ceea ce nu se dovedește prea simplu. Se interpun, după opinia sa, indiferența, birocrația, reaua credință, ticăloșia, neputința, nepriceperea, nesimțirea și chiar bunele intenții nătânge. Or, tocmai asta e, ar trebui acționat în regim de urgență, dar și cu maximă scrupulozitate; Maria Decean, sora mai mică a lui Petru, are 86 de ani și merită, după ce „a fost urmărită informativ întreaga viață” de către Securitate, să aibă mulțumirea (dacă așa ceva o fi fiind) de a-l vedea îngropat creștinește pe fratele ei. De fapt, aceeași febrilitate în a întoarce lucrurile într-un rost firesc o are și dumneaei; atunci când „oficialitatea” vrea s-o îndepărteze de locul gropii comune unde se află și osemintele lui Petru, ea îi dă o replică memorabilă: s-a săturat să tot asculte, așa cum a făcut, silită de împrejurări,  întreaga viață, de o instanță în a cărei onestitate nu crede. Replică standard. Mi-am amintit că, în seara de 16 decembrie 1989, pe când ne aflam în Timișoara, manifestând în Piața Maria, au apărut deodată printre noi, în prima fază, niște tineri spilcuiți, extrem de politicoși, aproape implorându-ne să ne dispersăm și să nu mai căutăm gâlceavă, iar unul de-al nostru le-a spus ceva asemănător – că nu mai vrem să-i ascultăm pe ei și pe mai-marii lor, i-am tot ascultat spre paguba noastră, să ne lase în pace.

Mihail Decean nu e un năvalnic necontrolat. El își domolește subiectivismele și recunoaște meritele unora ca Lucia Hossu-Longin, Marius Oprea, Gheorghe Petrov ș.a., ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) în a scoate la suprafață pagini dramatice din istoria noastră recentă, dar se arată necruțător atunci când are impresia că unul dintre aceștia încearcă să preia o bucată copioasă din aura martirilor, ca astfel să se  pună în evidență pe el. Nu în ultimul rând, autorul prezentului volum are un simț special în a detecta zona de incidență a tragicului cu grotescul, acolo unde comunismul și-a făcut veacul și unde mai mocnește, făcându-ne martorii unui film-variantă la Reconstituirea lui Lucian Pintilie: Deshumarea. O deshumare minată de interdicții și de rețineri despre care nu prea știi de unde vin. În anul 2012 am târcolit cu Decean și cu celălalt Mihai (Crîznic) Muntele Mare, fără să putem ajunge până sus. Am dat însă de tot felul de oameni care nu mi-au confirmat stereotipul că moții, unul și unul, ar fi integri și bravi. Impresii superficiale, probabil. I-o fi stricat același comunism. Ceva era totuși vizibil. Pe prea puțini îi interesa grupul maiorului Dabija, iar cei ce știau ceva nu aveau întotdeauna o părere favorabilă despre acesta. Exista, oricum, la Bistra un monument înghesuit, stângaci, parcă dornic să nu-i supere pe neocomuniști, ridicat de un urmaș al celor împușcați la Groși, în fața casei lui, că pentru atât a primit aprobarea, plasat cu vreo trei sferturi de metru sub nivelul șoselei naționale, lângă piața agricolă înșirată de-a stânga și de-a dreapta liniei de trafic și aproape de o cârciumă frecventată asiduu de piețari și de turiști, având în spate, spre munte, o curticică drept privată.

Nu am scris această carte pentru ,,a da de pământ’’ cu unele dintre personajele ei. Am scris-o pentru a reliefa și dezavua mentalități urgisite de suficiență, nepăsare, invidie, fatuitate, ură; pentru a trage un semnal de alarmă care să împiedice, pe cât este posibil, repetarea exhumărilor de eroi-martiri ai patriei din gropi comune ascunse, câte vor mai fi fiind, cu folosirea de procedee neadecvate. Îi asigur pe aceia pe care i-am criticat cu asprime că nu-i urăsc; ar fi fost mult mai comod pentru mine dacă nu m-ar fi impins indignarea (atât de subiectivă) să compun această cronică a deshumării. M-am simțit nevoit să mă eliberez de o povară, împovărându-mă cu regretul de a fi provocat supărare altora, care ar putea să mă urască. Fiind vorba, însă, de eroi-martiri ai neamului mi-am asumat acest risc. Imunitatea la amenințări nu mi-o poate ridica nimeni, nici chiar eu însumi.