Greu de
scris (ingrat, mai bine zis) despre cartea lui Mihail Decean! Reținerile vin
din multiple direcții. Cum „să te strici” cu Marius Oprea, cu Lucia
Hossu-Longin, oameni cu care „ai combătut” preț de multe cauze și de numeroși
ani? De ce să girezi niște presupoziții care dau de pământ cu Gheorghe Petrov,
despre zdroaba căruia mai mult ai citit, iar când l-ai cunoscut, ți-a lăsat o
puternică impresie? Dumnezeu știe dacă autorul nu e prea aspru sau chiar
nedrept. Și totuși…
Ajuns
într-o etapă de surescitație justițiară, după ce s-a consumat în demersuri
sterile, Mihail Decean nu mai acceptă niciun compromis. Au trecut aproape 67 de
ani de când a fost săvârșită o faptă abominabilă. Cei apropiați, neamuri sau
amici, crede el, au apucături ciudate, dușmănoase sau măcar tranzacționale,
autoritățile de pe urma cărora aștepta atât de mult se mișcă lent și ineficace,
așa că teama pe care o avea în anii șaizeci se regăsește astăzi în suspiciuni
mistuitoare, în traume în formă continuată. Datoria lui, în cazul
Petru Decean, este să rezolve o exigență ce ține de categoria rudeniei, dar și
de cea a omenescului. De dreptate și de onoare. Să găsească osemintele vărului
primar, mort, în floarea vârstei, pentru o cauză nobilă, și să le reintegreze
în ritmurile cutumiare. Ceea ce nu se dovedește prea simplu. Se interpun, după
opinia sa, indiferența, birocrația, reaua credință, ticăloșia, neputința,
nepriceperea, nesimțirea și chiar bunele intenții nătânge. Or, tocmai asta e,
ar trebui acționat în regim de urgență, dar și cu maximă scrupulozitate; Maria
Decean, sora mai mică a lui Petru, are 86 de ani și merită, după ce „a fost
urmărită informativ întreaga viață” de către Securitate, să aibă mulțumirea (dacă
așa ceva o fi fiind) de a-l vedea îngropat creștinește pe fratele ei. De fapt,
aceeași febrilitate în a întoarce lucrurile într-un rost firesc o are și
dumneaei; atunci când „oficialitatea” vrea s-o îndepărteze de locul gropii
comune unde se află și osemintele lui Petru, ea îi dă o replică memorabilă: s-a
săturat să tot asculte, așa cum a făcut, silită de împrejurări, întreaga
viață, de o instanță în a cărei onestitate nu crede. Replică standard. Mi-am
amintit că, în seara de 16 decembrie 1989, pe când ne aflam în Timișoara,
manifestând în Piața Maria, au apărut deodată printre noi, în prima fază, niște
tineri spilcuiți, extrem de politicoși, aproape implorându-ne să ne dispersăm
și să nu mai căutăm gâlceavă, iar unul de-al nostru le-a spus ceva asemănător –
că nu mai vrem să-i ascultăm pe ei și pe mai-marii lor, i-am tot ascultat spre
paguba noastră, să ne lase în pace.
Mihail
Decean nu e un năvalnic necontrolat. El își domolește subiectivismele și
recunoaște meritele unora ca Lucia Hossu-Longin, Marius Oprea, Gheorghe Petrov
ș.a., ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria
Exilului Românesc (IICCMER) în a scoate la suprafață pagini dramatice din
istoria noastră recentă, dar se arată necruțător atunci când are impresia că
unul dintre aceștia încearcă să preia o bucată copioasă din aura martirilor, ca
astfel să se pună în evidență pe el. Nu în ultimul rând, autorul prezentului
volum are un simț special în a detecta zona de incidență a tragicului cu
grotescul, acolo unde comunismul și-a făcut veacul și unde mai mocnește,
făcându-ne martorii unui film-variantă la Reconstituirea lui Lucian
Pintilie: Deshumarea. O deshumare minată de interdicții și de rețineri
despre care nu prea știi de unde vin. În anul 2012 am târcolit cu Decean și cu
celălalt Mihai (Crîznic) Muntele Mare, fără să putem ajunge până sus. Am dat
însă de tot felul de oameni care nu mi-au confirmat stereotipul că moții, unul
și unul, ar fi integri și bravi. Impresii superficiale, probabil. I-o fi
stricat același comunism. Ceva era totuși vizibil. Pe prea puțini îi interesa
grupul maiorului Dabija, iar cei ce știau ceva nu aveau întotdeauna o părere
favorabilă despre acesta. Exista, oricum, la Bistra un monument înghesuit,
stângaci, parcă dornic să nu-i supere pe neocomuniști, ridicat de un urmaș al
celor împușcați la Groși, în fața casei lui, că pentru atât a primit aprobarea,
plasat cu vreo trei sferturi de metru sub nivelul șoselei naționale, lângă
piața agricolă înșirată de-a stânga și de-a dreapta liniei de trafic și aproape
de o cârciumă frecventată asiduu de piețari și de turiști, având în spate, spre
munte, o curticică drept privată.