Mărioara lucra la cartea ei, manuscrisul nu era bun de tipar şi nu putea fi predat unei edituri așa cum se prezenta. M-am oferit s-o ajut să-l transcrie pe un laptop. Am locuit la ea acasă în Cluj câteva zile, până când copierea manuscrisului a fost terminată, în cele din urmă cu ajutorul unei dactilografe clujene, care a scris întregul lui conținut după dictarea autoarei manuscrisului și a mea.

Copia manuscrisului o am și acum în calculatorul meu. Așa cum m-am înțeles și am stabilit de comun acord cu Mărioara, ea urma să facă împreună cu mine demersurile ce depindeau de noi, în scopul dezgropării oficiale a fratelui său, altfel, cum știam noi atunci,  fără aceste demersuri indicate de Petrov, nu era posibilă exhumarea lui oficială, pentru a putea fi reînhumat creștinește. Răzbate în manuscris această dorință ca o năzuință arzătoare a ei, atât de legitimă, dar și atât de firească în același timp.

Cu ajutorul lui Petru Stânea (Petrică jr), nepot de văr de-al doilea din partea mamei, care pe atunci era preot paroh al Parohiei Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, din Mihalț, județul Alba, satul nostru natal - la data scrierii acestei cărți, Petru Stânea jr este protopop al aceleiași Sfinte Biserici în SUA, Cleveland, şi slujeşte în primul lăcaş de cult românesc construit în America - Biserica Sfânta Elena -, am putut lua legătura, mai întâi prin e-mail cu Paul Scrobotă, arheolog, colaborator al lui Gheorghe Petrov, apoi cu acesta din urmă, la recomandarea lui Paul, pe care l-am întrebat când va avea loc deshumarea. Discuțiile cu domnia sa, nu numai telefonic, ci și prin poșta electronică sau față în față despre acest subiect au continuat, inclusiv între Petrov și Mărioara, până când exhumarea chiar s-a întâmplat, dar amânarea repetată a acestei lucrări a durat din vara anului 2010 până în vara anului 2015.

În tot acest timp, după cum îmi explica Gheorghe Petrov prin scrisori electronice, pe internet, desigur, cu calm și răbdător, apăreau mereu și mereu alte priorități, încât nu mai știam ce să cred și ce să nu cred din spusele sale; nici formarea dosarului necesar obținerii aprobării deshumării nu era prioritar pentru IICCMER, se poate spune, dacă atâția ani au trecut până la exhumare.          

Ciudățeniile se succed într-o ordine ce nu poate fi ținută sub control, așa îmi explic faptul că însăși sora unuia dintre partizanii aparținând acestui grup de rezistență armată anticomunistă, este vorba, bineînțeles, de Maria și Petru Decean, care s-a exprimat față de mine că singura dorința a ei cât mai trăiește este să vadă osemintele pământești ale fratelui său reînhumate creștinește, că numai pentru îndeplinirea acestei dorințe mai merită să trăiască, așa îmi explic, deci, ciudățenia că s-a răzgândit, revenind asupra unor atât de legitime și firești gânduri.

Mărioara nu mi-a dat o explicație pe care s-o pot înțelege, privind această întorsătură  bizară a ei și nici nu am insistat să-mi dea explicații, pentru a evita o nouă ceartă cu ea. Nu numai despre aceasta nu mi-a dat și nu i-am cerut nicio explicație, ci și nici despre cum a putut să se întâmple ca în lipsa mea din țară de peste o lună de zile, în vara anului 2012, să-și publice cartea, deși altfel ne-am înțeles, și să insiste  să se facă o slujbă religioasă de comemorare și cu caracter de prohod a fratelui ei și a celorlalți patru camarazi ai lui, la Mihalț, în satul natal al lui Petru, înainte de a fi dezgropate rămășițele pământești ale celor cărora li se dedica slujba religioasă.  Mai mult, a apărut scris în cartea sa, ceea ce manuscrisul nu conținea când l-am copiat împreună, afirmația ritoasă a dezacordului ei la dezgropare: Ei, martirii neamului necunoscuți în scripte vor fi binecuvântați de prohodul ce li se cuvine și pentru că nu sunt de acord cu nici un fel de profanare voi face o declarație notarială pentru ca nimeni să nu aibă dreptul să le miște osemintele din locul unde Dumnezeu a hotărât cu 63 de ani în urmă să le fie așezate, așa cum le-a fost soarta nefastă (p.97); mai multe exemplare ale cărții le-a oferit unor consăteni aflați în cimitir, unde a montat și o cruce metalică comemorativă (făcută manufacturier din țevi de construcții).

Of, of, of și iară' of!,  dragă Mărioară, la această surpriză nu mă așteptam, pentru că nu Dumnezeu, cum scrii, ci Satana a hotărât să fie uciși partizanii de la Muntele Mare-Groși, apoi aruncați ca niște gunoaie, unul peste altul, claie peste grămadă într-o groapă comună secretă. Satana a lucrat prin securiștii de ieri împotriva eroilor martiri ai neamului și continuă să lucreze prin securiștii de azi împotriva memoriei lor și a celor ca tine, nelăsându-vă să vă trăiți liniștiți zilele pe care le mai aveți de trăit. Rămâne pentru mine o enigmă cum a fost posibil ca Mărioara în aceeași carte să spună: Acum cercul s-a închis. După pelerinajul pe care l-am făcut la acele locuri istorice, mai am o mare și ultimă obligație, ultimă dorință și ultimă datorie. Să văd cu ochii mei osemintele eroilor martirizați, să așez cu pioșenie o cruce lângă aceste relicve a cinci oameni curajoși care și-au pus chezășie viețile, ideile de dreptate și libertate și să li se facă prohodul ca oricărui creștin (p. 93), pentru ca mai la vale cu trei pagini să apară afirmația ritoasă din citatul anterior!