Prima surpriză avea să mi-o facă Mărioara, în drumul nostru de întoarcere la Cluj-Napoca, în aceeași zi de 18 septembrie 2010. Ne-a prins bine întunericul înainte de a pleca din comuna Bistra, pe teritoriul căreia s-a desfășurat temerara noastră expediție. Conduceam mașina de teren pe șoseaua ce însoțește râul Arieș în curgerea lui  spre orașul Turda.

Deodată o aud pe Mărioara din spatele meu, desigur în mașină aflându-se și Doina cu Nelu, o aud tunând și fulgerând împotriva mea cuvinte cu o violență caracteristică unei isterii de necontrolat altfel decât, poate, cu mijloace specifice... Nu am oprit mașina, deși ar fi trebuit s-o fac, că puteam pune în pericol siguranța circulației și a noastră, a celor patru persoane care o ocupam, ci am început să țip și eu la ea  în timp ce șofam, ceea ce probabil a speriat-o, că s-a potolit... și mi-am putut spune în sine, iată, am găsit un mijloc specific de liniștire a unui spirit octogenar foarte încins.

Ceea ce-mi reproșa violent verbal draga mea verișoară derivă dintr-o bârfă de familie, în care mi se aduceau închipuite învinuiri împotriva ei, bârfă pe care a întreținut-o cu jalnică măiestrie, în urmă cu vreo 35-40 ani, și de care ea își amintea acum, acela care îi este nepot de soră, Cornel Dobrescu, și pe care mătușa îl caracterizează ironic a fi ,,urmașul lui Darwin" sau ,,discipolul marilor cărturari ateisto-materialiști" etc., în citata sa carte (p. 94). Cornel a refuzat să participe, chiar și numai prin prezență fizică, la deshumarea unchiului său, Petru Decean, fiind ținut de mine la curent cu ceea ce s-a întâmplat, din inițiativa mea, ceea ce el a acceptat, arătându-se, totuși, interesat. A refuzat nu atât datorită faptului că știa că va fi prezentă la exhumare și Mărioara, mătușa sa, cu care refuză să vorbească  de prea mulți ani, cât din motive numai de el știute sau neștiute, dar care, probabil, ar putea să-i scuze gestul de ingratitudine față de memoria unchiului său, Petru Decean, dacă aceste motive țin de sănătatea lui mintală.

După deshumare aveam să mă mai dumiresc, cât de puțin dacă mai era nevoie, ce-i cu aceast comportament bizar al lui Cornel Dobrescu, nepotul de soră al lui Petru Decean, care și-a exprimat în scris părerea despre acesta, printr-un e-mail pe care mi l-a expediat, după ce a văzut la  data de 7 noiembrie 2015, la TVR 2, un prim episod, despre Grupul de Rezistență Armată Anticomunistă condus de maiorul Nicolae Dabija, din cunoscutul ciclu de filme documentare - Memorialul Durerii, datorat realizatoarei Lucia Hossu Longin, pentru cunoașterea istoriei noastre recente.

Lăsând la o parte delirul psihiatric din acest e-mail, indignitatea și injuriile care au urmat și mi-au fost adresate în alte e-mailuri, cât și greșelile  gramaticale, citez din el un fragment relevant pentru felul lui bizar de a gândi, scris într-un scurt interval de luciditate parțială, probabil, de bietul Cornel; se referă la unchiul pe care cândva l-a admirat. El, nepotul, și-a petrecut copilăria și adolescența în familia bunicilor materni; mamă și tată le spunea acestor bunici - pe care i-a uitat la propriu și definitiv în ultimii și cei mai grei ani ai vieții lor; părinților lui li se adresa pe nume - Nică și Gheorghe, cât timp au trăit, având perioade de întrerupere stupidă a relațiilor și cu aceștia. Cornel a fost crescut și întreținut de bunici și de Mărioara, până a putut să-și câștige singur existența. Iată-l cum aiurează de o manieră tipic securistoidă, amestecându-mă și pe mine, trecându-l zeflemist în derizoriu pe unchiul partizan-erou-martir: Dragă uncheșule, Realitatea celor întâmplate cu Petru Decean în Munți e un pic diferită de cea pe care o vehiculați voi acum. Mă refer doar la el nu la ceilalți partizani. El era student la Drept în București. Întors acasă în vacanță, câțiva săteni simpatizanți cu cei din munți care luptau și pentru cauza lor, l-au convins pe Petru Decean să meargă la Muntele Mare să se intereseze de nevoile acelor oameni, pentru care satanii (sătenii, n.n.) respectivi voiau să facă ceva... Sa întâmplat ca exact atunci când el, Petru Decean era acolo să se dea asaltul cel mare împotriva lor, cu consecințele cunoscute. Același lucru sa întâmplat invers cu mulți ani mai târziu, când... un cetățean pe nume Mihai Decean s-a trezit printre securiștii "revoluționari", în balconul operei din Timișoara. Dacă acele pușcături în care au mrit (murit, n.n.) tinerii din fața Catedralei nu erau ale celor din Balconul Operei sau din alte balcoane de prin CC București, ar fi avut aceeași soartă. Erau și ei împușcați. Azi n-ar mai fi nici Iliescu, nici Mihai Decean... revoluționarul. Mihai Decean ar fi murit ca un erou simpatizant al ,,revoluției", ca unchiul Petru la Muntele Mare.              

Cât de ,,revoluționar perestroikist iliescian" am fost eu, se poate vedea pe internet (la adresa: www.mihaildecean.ro) și în conținutul cărții mele Mărturiile unui naiv corigibil sau Singur printre securiști (Editura Brumar, Timișoara, 2006).

Pentru a-l cunoaște altfel decât după ureche pe Petru Decean, nepotul de soră al acestuia, Dobrescu Cornel, poate să ceară dosarul respectiv de la CNSAS, la care ar putea avea acces legal, dar numai dacă-l interesează. Va putea astfel, lecturând acel dosar, să  aibă plăcuta surpriză de a fi lovit de muza scrisului, cu posibilitatea de a deveni (ajutat de un profesor de gramatică) autorul unei cărți biografice cât mai realiste despre unchiul lui.

Ajunși seara târziu la destinație, în liniște, în acea zi de 18 septembrie 2010, Mărioara mi-a prezentat scuzele ei, pe care, desigur, i le-am primit și totul a intrat în normal, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Doina, nepoata ei de soră, m-a pregătit să nu-i refuz scuzele, refuz care, oricum, nu l-aș fi manifestat, știind destul de bine că Mărioara își va reveni și îmi va mulțumi pentru ceea ce făcuserăm împreună în acea zi. Oricum, chiar și fără ca ea să se scuze, eu aș fi scuzat-o, cunoscându-i destul de bine fondul de bunătate sufletească, atât de zdruncinat de pățaniile vieții ei.

Nepotul de soră al Mărioarei și al meu de verișoară primară, însă, Dobrescu Cornel, nu-i va prezenta niciodată scuzele lui acesteia și nici mie, pentru cele mai de neimaginat injurii pe care ni le-a adus, între acestea cea mai halucinantă fiindu-i transmisă mătușii lui prin mine: ,,să moară dracului, odată!" - ca rezultat al încercării mele de a-l convinge s-o vizităm împreună pe mătușa sa pentru împăcarea lor, Mărioara fiind de acord să-l ierte pentru ,,tot și toate" - cum îmi spunea. Ea va afla doar când va citi această carte conținutul ultimului mesaj al nepotului de soră care i-a fost cel mai drag dintre nepoți, asigurându-mă între timp că nimic nu o mai poate surprinde din partea nepotului nostru.

În ceea ce mă privește, dragul meu nepot m-a amenințat că dacă ,,mă mâncă unghiile" și voi scrie această carte, în care mă ocup de adevărații eroi ai neamului, eu care (...), va avea el grijă să-i facă o recenzie cărții, în care va arăta adevărata mea biografie (...), care nu mă îndreptățește să mă ocup de eroi. O fi având, bietul meu nepot, ,,mânca-l-ar brușu!", misiunea de  a publica o biografie  a mea fabricată în laboratoarele Securității ceaușiste, inspirându-se din dosarul meu de la CNSAS (vai!, ce important am devenit, acum spre sfârșitul vieții, când mai am doar un pas până la vârsta de 70 ani); altfel cum aș putea înțelege textul amenințării pe care mi-a trimis-o pe internet, cu următorul conținut?: Îți comunic sec, că dacă mai îndrăznești să pângărești cu spurcata-ți gură adevărații eroi ai neamului, prin orice mijloace media, o să te pedepsesc pritr-o (printr-o, n.n.) publică deconspirare.. Atît.

Asta mă face să mă întreb, dar să nu mă mir deloc chiar de-ar fi adevărat, dacă nu cumva și pe el îl lucrează tenebrele rămășițelor securiste active și azi, cărora nu le place cu niciun chip să se spună în mass-media scrisă și/sau audiovizuală cât de ,,major" este interesul lor față de eroi și în ce condiții se face exhumarea eroilor martiri ai neamului românesc, eroi pe care securiștii de ieri îi numeau ,,bandiți și teroriști"? Ce se poate crede, cum poate fi interpretată această amenințare? A putut el, dragul meu nepot, Cornel Dobrescu, să fie/a fost în același timp și ruda, și prietenul, și binevoitorul, dar și ,,dragul meu turnător"?   Amenințarea lui îmi amintește, ,,mânca-l-ar brușu!" - o expresie de la Mihalț pe care o înțelege, sper (mă tem de agravarea stării sănătății lui, ceea ce n-ar fi prea surprinzător, fiindcă se apropie de vârsta de 80 ani, deci expresia aceasta exprimă compasiune față de cel căruia îi este adresată), de amenințările securiste cu eliminarea mea fizică, pe care mi le șopteau unii colegi ,,binevoitori", ba chiar foști prieteni de familie, în anii 1990 - 2003. În acea perioadă scriam și publicam în unele ziare, locale și centrale, ceea ce  se poate citi și în cartea cu titlul menționat mai sus. Atunci mai puteam să mă tem, acum, însă, prea multă vreme a trecut de atunci ca să mă mai apuce frica de amenințările nepotului, împănate cu fatuitate desuet-securistoidă. Dacă mă gândesc  bine, însă, devine totul foarte clar, explicabil, amintindu-mi că a fost împins de societatea românească la marginea ei, ca o boală socială, - mai gravă decât însăși bolnava societate socialistă multilateral dezvoltată, dacă asta este posibil, - chiar la începuturile carierei lui de profesor de liceu; iar după emigrarea cu familia în State, destul de curând avea să-și facă familia de râs, fiind pus și de societatea americană în același loc al  proastei reputații. Ceea ce i s-a întâmplat în țară este pus de el pe seama prigoanei Securității, dar în SUA cine altcineva în afară de el însuși să-l fi prigonit!? Și dacă a fost prigonit de Securitate în țară, cum s-a întâmplat că tot Securitatea i-a acordat viză turistică pentru o țară capitalistă, Grecia, în anul 1981 sau 1982, ceea ce i-a facilitat emigrarea în SUA? O fi fost ajutat de Securitate, în ce condiții el știe, dacă tot l-a căutat la București, să-i sară în ajutor, înainte de obținerea vizei pe pașaport, pe ofițerul superior de Securitate, Vasile Florea, ginerele lui unchiu Cornel? Odată semnat pactul cu Diavolul, Securitatea nu-l eliberează de obligațiile pe care și le-a  asumat cocontractantul, pe toată durata vieții lui, se pare, se zice, dar uneori se și vede și se simte, așa ca în acest caz, oare? Iată, deși nu-mi face nicio plăcere, i-am oferit acestui ipochimen ocazia să continue să se delecteze cu  bălăcărirea mea, a Mărioarei,  a memoriei lui Petru Decean și a cui i-o mai ieși în cale, după cum îi este obiceiul, ca demn succesor al tatălui său dat de natură, Gheorghe Dobrescu (decedat), care a făcut mereu familia de râs, batjocorindu-și socrul, Florian Decean, și soacra, Maria Decean, aceia care, ajutați de fiica lor Mărioara, i-au îngrijit și crescut doi copii (al doilea fiind Dobrescu Florean, trecut la cele veșnice), afirmând zeflemitor printre sătenii din Mihalț că ,,socru și soacra nu știu să facă decât curve și partizani." Așa știa tatăl și tot așa și fiul demn urmaș știe să le mulțumească făcătorilor lor de bine.