Acolo unde m-am oprit, după ce am coborât câțiva metri, locul era foarte asemănător cu acela pe care tocmai l-am părăsit. O suprafață de patru, cinci metri pătrați forma o adâncitură în pământ, față de ceea ce era conformația terenului din jurul ei, ușor de observat. Așa se întâmplă, ziceam în sinea mea, cu pământul aruncat ca să astupe o groapă și nebătătorit, în timp, după ce se așază sub intemperiile vremii, devine mai dens și formează o adâncitură pe suprafața gropii astupate.

Mă aflam în mijlocul acestui loc și mi-am zis că de data asta s-ar putea să nu mă mai înșel. L-am chemat pe nepotul Liviu să vină la mine cu hârlețul, a venit cu o sapă în mână  și vărul Petrică, le-am spus ceea ce cred că se află sub picioarele mele și i-am rugat să curețe locul împânzit cu tulpini de zmeură, pentru a putea să se sape mai ușor în pământ.

Cu talpa piciorului i-am arătat strănepotului Liviu locul în care să sape cu hârlețul, fără a-i cere lui Petrov permisiunea de a săpa. Liviu a început să sape în locul indicat și, de la mică adâncime, 20-25 cm, au fost scoase cu hârlețul resturi de lemn ars amestecate cu pământ. L-am oprit din săpat pe Liviu și l-am chemat pe Petrov sa vadă resturile de lemn ars scoase din pământ, spunându-i că acestea ar putea fi de la acoperișul incendiat al cămării de alimente a partizanilor, replica acestuia fiind că este lemn ars, dar de la unii care ,,au fost pe-aici, la iarbă verde, și au făcut foc cu lemne". Am aflat o noutate, că nimeni nu poate opri pe nimeni să meargă la iarbă verde pe munte, la peste 1200 metri altitudine și să facă foc cu lemne.  

Să continue să sape în același loc, i-am cerut  lui Liviu, iar el, cuminte și conștiincios, a continuat lucrarea sub privirile mele și ale vărului Petru Stânea, care-l și ajuta cu săpăliga lui, în același timp. Groapa s-a mai adâncit puțin până când Liviu cu hârlețul lui a scos resturi de vertebre desprinse din coloana vertebrală a unui schelet de om! Chemat din nou, Petrov, văzând acele resturi de vertebre sparte de hârleț, a spus cu convingere: ,,astea sunt oase de animal" și a plecat, iar eu i-am zis lui Liviu să continue să sape, deși m-am simțit mustrat că nu știu să deosebesc vertebrele de animal de cele de om.

Foarte curând am văzut cum este scos din pământ de Liviu cu hârlețul un maxilar superior de om, dislocat din craniu, l-am luat în mână cuprins de emoție și l-am chemat din nou pe Petrov să i-l arăt. Am fost siderat când domnul arheolog a afirmat din nou că este de animal și maxilarul pe care îl privea! S-a apropiat de noi, la chemarea mea, harnicul și onestul Paul Scrobotă, director al Muzeului de Istorie și Științele Naturii, Aiud, a văzut maxilarul și i-a spus lui Petrov, pe un ton foarte sigur: ,,este de om, Ghiță"! Nu mai știu cine a făcut apoi remarca, poate chiar eu și am uitat, privind acest maxilar, că este al partizanului Maier Iosif, fiindcă acesta avea trei dinți din față, din aur, cum spun unii martori, care i-au văzut cadavrul, chiar de acești trei dinți fiind lipsit maxilarul abia descoperit din groapa comună, dovadă că cineva a jefuit un cadavru!

Ghiță a acceptat că acolo, în locul indicat de mine, se află groapa comună și a organizat începerea dezgropării folosind tehnici și unelte adecvate acestui tip de săpături arheologice, văzându-se nevoit să abandoneze lucrările  cu excavatorul-buldozer. Nu-i venea să creadă lui Gheorghe Petrov și nu a acceptat decât cu greu că desenul din dosarul CNSAS, pe care el însuși l-a atașat comunicatului de presă, a putut să mă ajute la identificarea locului gropii comune. A afirmat că pe acel desen nici nu este reprezentată magazia de alimente, ceea ce l-a indignat de-a binelea pe Alin Stânea, căruia nu-i venea să creadă că Petrov nu a remarcat acest lucru pe desen: ,,nu se poate, domnule profesor, să susțineți așa ceva, haideți să vă arăt eu magazia pe desen"; Petrov a negat că are printre hârtiile lui din geantă acel desen, dar i l-a arătat, pe laptopul său, Cosmin Budeancă, în timp ce Alin, împreună cu mine îi indicam locul marcat în desen ca magazie de alimente, foarte aproape și în stânga, puțin mai în sus, de cabana mică.

O minune să se fi întâmplat nu pot să afirm, pentru că minunile cred că se sustrag controlului omenesc, dar în această norocoasă zi de 31 august 2015, imediat după ora 13, am avut parte de cea mai emoționantă trăire a vieții mele, după aceea din  20 decembrie 1989, când pe o stradă din centrul Timișoarei, ziua în amiaza mare, îndemnam demonstranții anticomuniști să strige lozinca ,,Ceaușescu-i criminal". Și atunci la Revoluția Română Anticomunistă din Decembrie 1989, a cărei flacără a fost aprinsă și întreținută de timișoreni timp de o săptămână, până s-a trezit țara, ca și acum la deshumarea unor luptători anticomuniști, eroi martiri, între care a fost și vărul meu, Petru Decean, de faptele căruia sunt mândru, am fost copleșit de emoții unice, miraculoase.

La acea dată a acelui decembrie revoluționar, emoțiile trăite în timp ce strigam lozinca amintită mi-au dat senzația că mi se desprinde de pe trup carnea tremurândă, fără nicio durere, ca într-un vis al fricii acceptate și ignorate, iar acum, când am descoperit locul gropii comune ascunse a celor cinci partizani-eroi martiri, emoțiile mi-au cuprins întreaga ființă ca într-un vis al deznădejdii și izbânzii.

M-am așezat la umbra mănunchiului de brazi mici de pe marginea ruinelor ,,cazematei". Voiam să răsuflu ușurat de o povară psihică de care tocmai mă eliberasem, dar emoția a continuat încă să mai mențină tremurul întregii mele ființe, în timp ce lăcrimam. Nu știu dacă am fost văzut de cineva în ce stare eram. Toți cei prezenți acolo au rămas ei înșiși șocați, într-un anume fel, de identificarea gropii comune. Mi-am revenit în fire după câteva minute și ridicându-mă din acel loc am simțit o ușoară amețeală, care m-a lăsat în timp ce am parcurs în pantă distanța la care se afla Mărioara față de mine. I-am spus acesteia că am găsit groapa comună și că au fost scoase din ea vertebre și maxilarul superior al partizanului Maier, desprinse cu hârlețul de Liviu, din coloana vertebrală și din craniu. Ea se uita la mine încremenită și nu spunea nimic. I-am oferit brațul ca sprijin și am pornit împreună în jos pe munte să ajungem la groapa comună, aflată la mică distanță de locul din care am început să coborâm, pentru a-i arăta ce am descoperit.

Emoțiile Mărioarei și ale mele, care încă nu mă părăsiseră, m-au influențat atâta cât să nu pot ține minte ce a spus când a văzut maxilarul desprins de craniu și vertebrele cervicale zdrobite, în timp ce pe obraji i se scurgeau în liniște lacrimi. Și acum când scriu aceste rânduri mă podidesc lacrimile, ceea ce s-a mai petrecut cu mine și altădată, când, însingurat și cu ochii închiși, îmi treceau prin față imaginile cu locul gropii comune, ținând în mână oseminte de erou martir...