În ziua aceasta de 31 august 2015 a mai rămas prea puțin timp pentru a se face săpături arheologice, după metodele bătătorite și devenite clasice, tradiționale. Coordonatorul lucrării, după servirea mesei, a avut timp  doar să marcheze locul gropii comune și să-l curețe de vegetație, pentru a putea să parcurgem cei 16-17 km de drum forestier și comunal până la Bistra, în plină zi. Drumul dus-întors, de la Bistra pe Muntele Mare și retur, îl făceam, disciplinat, cu cele trei, patru mașini  în coloană. Tot disciplinat, în grup, serveam și cele trei mese pe zi. La fel, dar nu numai în grup și nu neapărat disciplinat s-au consumat țuica și berea, și vinul.

Nu așteptam să fiu purtat pe brațe și slăvit pentru performanța mea din această zi în care am devenit arheolog amator victorios, dar nu am putut să înțeleg și nu știu dacă voi înțelege pe deplin vreodată cum a fost posibil să nu-mi spună niciun cuvânt de mulțumire Gheorghe Petrov, sau o altă vorbă bună, că, descoperind groapa comună, l-am salvat de travaliul foarte zgomotos, poluant și distrugător cu excavatorul-buldozer și, probabil, de o răspundere cu consecințe foarte neplăcute, dacă ar fi distrus osemintele. Poate, cine știe, i-am încurcat niște socoteli. Și nu numai acestui domn, ci și însuși ICCMER-ului, ale cărui persoane din conducere, de față, Budeancă Cosmin, director general, și Oprea Marius, șef al Biroului de investigații speciale, nu mi-au adresat nici ei vreun cuvânt de apreciere.   Comportamentul lor față de mine în acele zile a fost unul care m-a făcut să mă simt ca unul ce se amestecă prea mult în treburi care nu ar trebui să-l privescă, astfel de simțăminte fiind mai mult decât neconfortabile.

Și totuși, la câțiva metri distanță de mine, în timp ce ICCMER-iștii discutau în grup, am putut să-l aud pe Horațiu Groza, directorul Muzeului de Istorie din Turda, spunându-i lui Gheorghe Petrov, cu o voce  mai ridicată și cumva răstită:

,,tu să taci, Ghiță, că nu tu ai descoperit groapa asta comună!" și apoi privind spre mine, mi-a adresat un ,,bravo domnu' Decean!", deschizându-și pumnul mâinii drepte întinse, prin ridicarea degetului mare. I-am mulțumit că a făcut acest gest, de fapt singurul de apreciere din partea unei persoane oficiale, de care am fost și mă simt onorat. Am și o promisiune, însă, de la Gheorghe Petrov, care mi-a scris următoarele într-un e-mail, datat 18.10.2015: (...) spre acest sfârșit de an, (...), o să definitivez un studiu-raport, deja început, despre ce s-a întâmplat la Groși, care va fi publicat. Voi relata lucrurile așa cum au fost, menționând rolul și folosul imens pe care dvs. l-ați avut în această expediție comună. Nu știu când va fi definitivat, cum va fi definitivat și când va fi dat publicității acest studiu-raport. Va fi una dintre anexele cărții, dacă va apărea în timp util. În felul său și această carte este un studiu și un raport despre evenimentul în sine, fără a avea, însă, un caracter oficial.

Cu Marius Oprea nu am vorbit decât o singură dată, în anul 1996, când la inițiativa lui de consilier al președintelui României am purtat o discuție pe teme juridice, între patru ochi, într-o pauză a Simpozionului internațional O enigmă care împlinește șapte ani, organizat la Timișoara de Fundația Academia Civică, despre Revoluția din Decembrie 1989, unde am avut o comunicare. Eram atunci judecător la Secția penală a Curții de Apel Timișoara. Acesta nu a fost pe munte în acea zi de 31 august 2015, la fața locului gropii comune, dar a doua zi când a venit, m-a evitat, cum a mai făcut-o și altădată la Timișoara, însă m-am apropiat eu de el și l-am întrebat, în timp ce se afla pe marginea gropii, dacă știe că eu am descoperit-o. Mi-a răspuns calm și pios: ,,da, știu, așa a vrut Pronia Cerească să fie descoperiți de rude!", ceea ce, însă, nu știu de ce a omis să spună în articolul său, citat, din revista Observator Cultural, al cărei colaborator este. A crezut, probabil, că sunt satisfăcut de fotografia care-i ilustrează articolul respectiv și în care apar și eu în pantaloni scurți, cu pălărie pe cap. Sau, poate, nu îi stă în putință să uite că a fost în defavoarea lui discuția pe care am avut-o acum 20 de ani, ceea ce l-a făcut să considere că nu-i sunt favorabil și...

Așa îmi explic faptul că Marius Oprea, într-o altă discuție cu el, când a sosit pe Muntele Mare, în apropierea amiezii zilei de 1 septembrie 2015, și a trecut pe lângă mine făcându-se că nu mă cunoaște, moment în care l-am oprit cu întrebarea dacă nu mă mai cunoaște, răspunsul său, în timp ce pleca de lângă mine, a fost: ,,ba da, dar eu nu m-am schimbat", vrând să-mi dea de înțeles, probabil, că i-am înșelat așteptările, deși niciodată nu i-am făcut nicio promisiune, chiar dacă mi-a sugerat, cândva, să-i fac una. Nu-i port nicio ranchiună lui Marius Oprea, încerc doar să-i înțeleg reacțiile în fața adevărului pe care a omis să-l spună, acesta fiind motivul pentru care spun aceste lucruri despre el. Vrând-nevrând mă întorc la articolul citat, în care a omis, mai bine zis a mințit prin omisiune și a vehiculat inexactități, care nu puteau rămâne neamendate în același loc în care le-a făcut, el, ca istoric, fiind dator să spună adevărul în toate amănuntele lui, în articolele cu caracter istoric pe care le publică. Am fost nevoit, datorită indignării pe care am simțit-o citind acest articol, să dau o replică pe internet, în data de 23.09.2015 (la adresa www.observatorcultural.ro/Morții-din-magazia-istoriei), ce poate fi citită acolo și în care arăt omisiunile făcute de el în articol, evident intenționat. Aceste omisiuni nu se referă doar la nenominalizarea mea ca autor al identificării gropii comune, pe care, dacă ar fi fost singulară, aș fi lăsat-o nebăgată în seamă, ci și la alte aspecte, mult mai grave, pe care le voi relata așa cum au fost, în rândurile care vor urma. Vom vedea cum magistratul militar Viorel Siserman a călcat în străchinile pe care Marius Oprea încerca să le dreagă, făcându-se că nu a văzut cum militarul procuror de carieră tropăia în ele cu cizmele-i cazone.

Conținutul acestei replici, postate pe internet, l-a determinat pe Marius Oprea să-l caute la telefon pe Alin Stânea, care și-a adus contribuția sa lăudabilă la deshumarea de la Groși, pentru ca acesta, nepot fiindu-mi, să mă convingă să dezmint ceea ce am spus în acea replică. A dezminți înseamnă a spune că ai mințit sau că ai fost în eroare făcând unele afirmații, pe care le regreți și le retragi. Or, nu aveam și nu am nimic de dezmințit în această privință, dar chiar regret sincer că eu s-a nimerit să fiu acela care să spună astfel de lucruri adevărate despre, cândva merituosul, Marius Oprea; ale cărui merite câștigate sunt, desigur, incontestabile, însă ele nu pot acoperi, nu pot face să-i fie trecute cu vederea greșelile impardonabile, intenționate, făcute în presa culturală, în care semnează articole în calitate de istoric.

Pe Budeancă Cosmin l-am provocat la o discuție despre posibilitatea ca, pe baza unui proiect de accesare de fonduri europene nerambursabile, să se construiască la Bistra sau chiar pe Muntele Mare, la Groși un Memorial al Rezistenței Armate Anticomuniste, în care au fost angajați partizanii anilor de după Al Doilea Război Mondial, dovedit fiind deja că cele mai multe grupuri de rezistență armată anticomunistă au fost localizate în Munții Apuseni. Ceea ce ar presupune și asfaltarea drumului până la Groși, respectiv amenajarea locului prin reconstruirea "cazematei" ale cărei ruine sunt evidente încă și azi, reconstruirea cabanei mici, dar și a locului gropii comune, care a fost magazia de alimente (pivnița) Grupului de partizani condus de maiorul Nicolae Dabija. Acestea sunt singurele urme, ruine din țară care se văd încă și azi, ale unei tabere a unui grup de rezistență armată anticomunistă și pot fi reconstituite ușor; materialele necesare pentru reconstrucție, lemn și piatră, se găsesc la îndemână pe munte. Păstrarea memoriei unui capitol important al istoriei noastre recente trebuie privită ca o obligație patriotică.

Locul acesta ar putea deveni, astfel, și unul de atracție turistică, cu rol informativ și educativ, pe lângă posibilele întâlniri, la Bistra,  de tip colocvial, pe teme de rezistență armată anticomunistă, în cadrul cărora mai ales istoricii pot arăta adevăratele proporții și importanța istorică a rezistenței armate anticomuniste din munții României. Domnul director general al ICCMER mi-a dat de înțeles foarte clar, fără nicio explicație, că o astfel de inițiativă-proiect nu-i poate aparține acestei instituții a statului, care se află, după cum bine se știe, în subordinea directă a primului ministru, încă de la înființare, ci, eventual, inițiativa poate fi a unei organizații neguvernamentale, așa cum s-a procedat în cazul Memorialului de la Sighetul Marmației. Când am pomenit numele unei astfel de organizații, care este Societatea Timișoara, Cosmin Budeancă a dat din cap hotărât afirmativ, spunând că această societate este sus în ierarhia organizațiilor de acest tip și cu un proiect bun poate obține ușor fonduri europene nerambursabile, în acest scop. Am încercat prin intermediul lui Viorel Marineasa obținerea unei susțineri a acestui proiect din partea acestei Societăți binecunoscute, dar mi s-a sugerat din această direcție că este mai potrivită căutarea unui astfel de sprijin pe plan local, adică în județul Alba, ceea ce nu mi se pare a nu fi corect.

Propunerea de proiect al Memorialului Rezistenței Armate Anticomuniste din România (MRAAR) se află deja în posesia lui Traian Gligor, primarul comunei Bistra, și a lui Vasile Voicu Bora, care patronează Fundația Paem Alba, din Alba-Iulia, ei arătându-se interesați de un astfel de proiect. A trecut anul și primarul Gligor, deși a promis că o va face, nu se grăbește să ia legătura cu Voicu Vasile Bora, bunul meu coleg de liceu, care s-a oferit să facă (și să documenteze) gratuit acest proiect pentru obținere de fonduri europene nerambursabile, ceea ce ține de specialitatea pe care o practică de mulți ani cu succes. Probabil, primarul Gligor se ține doar de promisiunea făcută lui Gheorghe Petrov, de a construi o lespede și o cruce din beton pe locul gropii comune, purtând o inscripție în memoria partizanilor dezgropați din acel loc. E mult mai simplu să procedeze așa, de ce să se complice în colaborarea cu un profesionist, chiar dacă acesta, cum spunea, va lucra gratuit, - animat, fără îndoială, de sentimentele sale de patriot. Unii oameni politici sunt lipsiți, oare, de astfel de sentimente?! De ce nu ar găzdui pe teritoriul său un MRAAR cea mai întinsă comună ca suprafață din Europa - Comuna Bistra, județul Alba, domnule Gligor? Ați deveni ,,nemuritor'' dacă v-ați zbate să reușiți realizarea acestui proiect!

Tot sprijinul pe care și-l poate da în scopul realizării  proiectului îl oferă celor care i-l cer, fără nicio rezervă, și domnul Pop Vasile Ioan, președintele AFDPR Alba, Alba-Iulia, așa cum îmi spunea într-o discuție a noastră pe această temă.

Viorel Marineasa a încercat printr-un e-mail obținerea sprijinului Fundației Academia Civică, București, dar nu a primit niciun răspuns.

Am sperat ca și doamna Lucia Hossu-Longin, căreia de asemenea i-am trimis și a primit un exemplar al acestei propuneri de proiect, să o mediatizeze în unul din filmele sale documentare de televiziune pe această temă, din ciclul Memorialul Durerii, ciclu longeviv de filme de televiziune devenit popular și apreciat uneori peste măsura valorii sale, mediatizare care i-ar fi putut conserva și spori popularitatea, cât și onoarea de care se mai bucură. Dar, o spun fără să-mi facă nicio plăcere, ba dimpotrivă, într-o convorbire telefonică foarte scurtă, cu oarecare indignare în voce, îmi spunea că nu poate mediatiza ,,hârtii". Sigur că are dreptate stimabila doamnă, o hârtie scrisă, având doar două pagini, nu are nicio valoare, indiferent de conținut, dacă nu este mediatizată.

De la Secția Investigații Speciale a IICCMER, prin șeful ei, Marius Oprea, nu mă aștept ca propunerea de proiect să fie în vreun fel promovată; Gheorghe Petrov, căruia de asemenea i-am expediat un exemplar, mi-a comunicat  ceva de genul - este frumoasă și splendidă, dar irealizabilă.

Mai degrabă cred, însă, că Televiziunea Română este tot atât de interesată de cercetarea și mediatizarea rezistenței armate anticomuniste, pe cât de interesat este și ICCMER, anume să facă în acest sens cât mai puțin posibil și nu cât se poate de mult și de bine. Și este logic să fie așa, câtă vreme sunt sub supravegherea și îndrumarea aceluiași stăpân, care și-a schimbat mereu părul, dar prea puțin și năravul. Cât este de adevărat că ,,năravul din fire nu are lecuire", cum spune un proverb, se poate constata nu cu mare greutate și din selecția pe care o face în filmele sale documentare realizatoarea lor, Lucia Hossu-Longin, cu privire la filmările pe care le combină și la declarațiile luate martorilor oculari, cu mulți ani în urmă făcute și luate, apoi amestecate cu filmări și declarații recente, vrând să șteargă, parcă, delăsarea inițială, dezinteresul endemic de a nu se aduce în atenția opiniei publice ,,o istorie care nu se învață la școală", în toată urâțenia ei.

Domnii ICCMER-iști amintiți probabil își vor schimba părerea că nu le revine nimic de făcut cu privire la instituționalizarea unui Memorial al Rezistenței Armate Anticomuniste din România, reamintindu-le unul dintre  scopurile importante ale creării acestui institut, din subordinea directă a primului ministru, postat pe internet, cuprins și în conținutul Comunicatului de presă privind deshumarea despre care este vorba, din care citez: ... IICCMER sprijină crearea și implementarea unor instrumente educaționale cu finalitate memorială (s.n.)...;

le mai reamintesc acestor domni, cu tot respectul care li se cuvine, și baza legală din care le incumbă obligații de serviciu de natura acelora pe care le-am sugerat, anume Hotărârea Guvernului nr. 1372/2009 privind înființarea, organizarea și funcționarea IICCMER, cu modificările și completările ulterioare, act normativ cu caracter imperativ, care la articolul 4 litera b^1) statuează în sarcina angajaților acestui institut: realizarea de studii, analize, cercetări, proiecte (s.n.) și programe în exercitarea atribuțiilor instituționale, în parteneriat cu instituții publice, organizații neguvernamentale, asociații profesionale, precum și cu persoane fizice din țară și străinătate.

Apoi, ar mai fi de relevat două împrejurări, prima că IICCMER are de la lege obligația de a iniția  și urmări realizarea MRAAR, iar cea de a doua, care poate fi privită și ca un imbold la realizarea memorialului, este una de notorietate - partizanii s-au opus regimului comunist cu arma în mână, sacrificându-și viețile pentru patrie, regim pe care sperau să-l spulbere cu ajutorul armatei americane, pe care ei o așteptau atunci în zadar.

Acum, când suntem aliații strategici ai SUA, să le arătăm acestora și întregii lumi civilizate din care facem parte, realizând un MRAAR, sacrificiile reale ale Poporului Român în rezistența armată anticomuniustă, pentru a se ști și a nu se uita niciodată suferințele înfiorătoare ale unei așteptări istorice legitime.