Cuprins de o chemare pe care nu mi-am putut-o reprima, aceea a memoriei familiei, ori din pură curiozitate, licean fiind, în anii 1960, îndrăznesc să-i întreb pe cei mai apropiați mie, tata, mama, frații mai mari, chiar pe mătușa Virginia și pe unchiul Florian, ce s-a întâmplat cu Petru Decean, a murit, mai trăiește, în ce împrejurări a dispărut?!

Răspunsurile lor erau nu numai evazive, ci și spuse cu teamă, expeditiv și cu atenționarea gravă de a-mi vedea de alte treburi, că nu-mi folosește la nimic manifestarea unui astfel de interes, ba chiar mi-ar putea dăuna. Cu ei nu era de glumit, dacă au întreținut odată o scurtă discuție cu mine pe această temă, era foarte clar că o a doua discuție cu același subiect pe care aș fi inițiat-o nu mai putea avea loc. Asta mi-a devenit foarte clar, după câteva încercări ale mele de a relua discuțiile.

Cel mai mare dintre frații tatălui meu, Decean Nicolae, cu care am încercat, de asemenea, o discuție despre dispariția nepotului său de frate, Decean Petru, - acesta fiind considerat dispărut, neștiindu-se cu certitudine că nu mai trăiește, până la exhumare, - mi-a spus, - în anul 1968, când eram pedagog la Grupul Școlar Profesional Cugir, el locuind în acea vreme, în acest oraș la fiica sa, Timi,- cu o gravitate ieșită din comun, ceea ce rețin până azi: ,,măi copile, vezi-ți, tu, de treabă!, discutăm altceva, dacă vrei!''; cu acest unchi era și mai greu de glumit, severitatea lui fiind proverbială, ceea ce, însă, nu însemna că nu avea simțul umorului (reproduc din memorie un dialog cu el: - măi, nepoate, tu știi că eu am fost șef de post de jandarmi la unguri?, - da, știu, mi-a spus tata, - no, de-aia se spune că port eu mustață, ha, ha, ha!, dar nu-i așa, o port fiindcă așa o mustață purta și tatăl meu, așa să știi!); cu mine obișnuia să glumească pe seama mustăților lui foarte mari și încârlionțate, îndemnându-mă să-mi las și eu mustață, că așa poartă ,,bărbații adevărați".

Cel mai mic dintre frații tatălui meu, Decean Cornel, era cel mai  puțin dispus la discuții despre dispariția lui Petru Decean, el, pur și simplu, întorcându-mi spatele, făcându-se că nu aude ce-l întreb despre Petru, când, eu, student la drept fiind, l-am întrebat, - era în anul 1969 sau în 1970, - de ce Petru s-a transferat  de la Facultatea de Drept din Cluj la Facultatea de Drept din București;

pe el, pe unchiu' Cornel, l-am înțeles cel mai bine, fiindcă ginerele lui, Vasile Florea, deși un om foarte de treabă cu familia și rudele colaterale, era ofițer de contrainformații în Armata Română, deci securist; nu știu cum s-a întâmplat, dar și celălalt ginere al său, Costel Pârvu, tot ofițer de securitate a fost, unchiul, bietul de el, neavând încotro s-o ia, decât pe o cale a tăcerii, că, șef de gară fiind, nu-și asuma nici cel mai banal risc pentru pierderea postului (din care s-a pensionat).

Tatăl meu mi-a spus, totuși,  că Petru Decean a dispărut din ziua în care, cândva în februarie 1949, ne-a vizitat acasă la Mihalț, m-a luat în brațe de subsuori, în curtea casei noastre și m-a aruncat de două-trei ori mult în sus, desprinzându-mă la fiecare aruncătură de brațele lui vânjoase, în timp ce eu, disperat de frică, zbieram cât mă ținea gura plutind în aer, împresurat de râsetele lui homerice; nu aveam nici trei ani împliniți, dar frica mi-a întipărit în memoria infantilă acest moment, pe care, deși destul de vag, și azi mi-l amintesc. Bănuiala mea, acceptată de tatăl meu, este că vărul Petru, atunci în februarie 1949, și-a vizitat, sub un pretext sau altul, toate rudele mai apropiate, știind că va pleca în munți și, acceptând fatalitatea morții, prevedea probabil că nu se va mai întoarce niciodată printre ai lui. Mărioara, sora lui, mi-a confirmat că au avut loc aceste vizite de adio ale lui Petru.

Între frațíi Florian, Mihailă (Ila) și Cornel Decean a fost o relație de frățietate de invidiat și de admirat, până la sfârșitul vieții lor,  o prietenie de nezdruncinat legându-se între ei încă din perioada adolescenței, când, rămași orfani de ambii părinți, stinși din viață prematur, și-au purtat mai mult singuri de grijă, tutore fiindu-le unchiul Salcău dinspre mamă; fratele și sora lor mai mari, Nicolae și Virginia, se căsătoriseră și aveau grijile lor familiale.      

Nu știu dacă fratele meu mai mare, Decean Nicolae, a urmat Facultatea de Drept inspirat de vărul nostru, Decean Petru, partizanul, dar eu sigur am urmat Dreptul pentru că și fratele meu a urmat  această facultate și îmi doream să-i fiu egal; tete Niculuț și tete Nelu (Cornel), așa trebuia să le spun și le spuneam cât au trăit fraților mei mai mari, respectul acesta ținând de cultura noastră rurală, în care ne-am petrecut copilăria; niciunul dintre frații mei mai mari nu a fost mai darnic cu mine, cu explicațiile despre dispariția vărului nostru, Decean Petru, care era mai în vârstă decât ei cu 5, respectiv 7 ani.

Singurul om care a vorbit mai deschis cu mine - s-a întâmplat în anul 1980 - despre Petru Decean, a fost un consătean, Cerghidean Aurel, fost dețlnut politic, mai în vârstă decât vărul meu cu 10 ani (și rudă mai îndepărtată cu familia noastră), care mă vizita mereu incognito la Timișoara, acasă, dar nu era credibil, fiindcă povestea mereu o altă variantă despre Petru, într-un ritm aiuritor, singura lui susținere constantă fiind aceea că acesta a plecat în Munții Apuseni ca să scape de Securitate, care-l urmărea.

Singura care a stat de vorbă cu mine mai pe îndelete despre vărul partizan, cât și despre suferințele ei, ale părinților și ale vărului Simion Ordean, a fost sora lui mai mică, Maria Decean (Mărioara), dar numai după anul 1989, spunându-mi ceea ce, de fapt, a scris și în cartea sa, intitulată Spovedanie târzie (Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012).

Cu Mărioara am avut și am o foarte bună relație, cu inevitabilele sincope trecătoare, firile noastre atât de asemănătoare excluzându-ne din rândul oamenilor mereu calmi și care nu se ceartă niciodată. Ne-am împăcat, deci, tot de atâtea ori de câte ori ne-am certat, episoadele acestea nefiind, totuși, numeroase.