O surpriză neplăcută avea să-mi facă, însă, draga și octogenara mea verișoară. Și pentru că o singură surpriză neplăcută era prea puțin, a urmat și a doua, dar a treia surpriză pe care mi-a făcut-o avea să fie una de bun augur.

Am început să fac cercetări pe cont propriu; cu ajutorul unei femei din Bistra, care m-a rugat și i-am jurat să nu-i dezvălui public niciodată numele, am ajuns la consăteanul ei, Emil Goia, care-l însoțise pe un domn important din București pe Muntele Mare, la Groși, pentru a identifica locul gropii comune, în care se găseau rămășițele pământești ale celor cinci partizani, ceea ce s-a întâmplat cândva în primăvara anului 2010. Gura satului nu era străină de încercările ce se făceau pentru găsirea gropii comune a partizanilor omorâți și îngropați la Groși, însă frica de Securitatea comunistă a celor mai în vârstă săteni bistreni se manifestă straniu și acum, la peste un sfert de veac de la căderea comunismului.

Emil Goia s-a arătat a fi amabil și cooperant cu mine, spunându-mi fără nicio ezitare și numele domnului important de la București, acesta nefiind altcineva decât arheologul Gheorghe Petrov, angajat al IICCMER. Mi-a povestit că i-a fost călăuză acestui domn pe munte, după ce în prealabil a stat de vorbă cu mai mulți  bătrâni din sat, luându-le și interviuri, dintre care, după afirmațiile lor, doi știau bine unde s-ar putea afla locul gropii comune a celor cinci partizani, ei participând la îngroparea lor, atunci la început de martie 1949, la două, trei zile după ce au fost uciși.

Implicarea bistreanului Emil Goia avea și un caracter emoțional. Sora mamei sale, Alexandra (Sanda) Pop, studentă pe atunci la Facultatea de drept din Cluj, a dispărut pur și simplu  din arestul Securității ,,poporului" din Cluj, în primăvara anului 1950, alături de Mihai Angheluță, Ioan Bedeleanu, Emil Dalea, Mihai Florinc, Alexandru Maxim, Petru Mărginean, Simion Moldovan, Nicolae Nițescu, Emil Olteanu, Florian Picoș, Ionel Robu și Victor Vandor, toți după  condamnări definitive privative de libertate și niciodată găsiți vii sau morți, până azi, dimpreună membri ai Grupului de partizani condus de maiorul Nicolae Dabija;  Sanda, s-a aflat și ea în tabăra partizanilor de pe Muntele Mare - Groși, la 4 martie 1949, când a avut loc asaltul trupelor de Securitate asupra acestei tabere. Citez un fragment din declarația acesteia, dată la 9 martie 1949 (anchetată la D.R.S.P. Cluj- Direcțiunea Regională a Securității Poporului,  reprodusă de Liviu Pleșa, în op. cit., p. 142):

În zorii zilei de 4 martie, buimăciți de somn, auzim focuri de armă, alarmă peste tot, bărbații ne călcau în picioare, nu-mi găseam bocancii, nu pot preciza cine a ieșit înainte pe ușa cabanei, deoarece era semiîntuneric și apoi, ca toți de altfel, eram cuprinsă de panică. Cam toate primele focuri trase de cei din grup au fost la ușa cabanei, apoi s-au răzlețit, toată lumea țipa, nu se știa ce e, cam după 1/2 oră au rămas maiorul Dabija dinaintea cabanei și Maier Iosif, încă mai îmi căutam după un bocanc pierdut, când a intrat maiorul Dabija și a aprins fitilul la 2-3-4, nu pot preciza, bucăți de trotil, pe care îl arunca apoi chiar din ușa cabanei. În momentul acela a intrat Deceanu rănit la picior - el dormise în cealaltă cabană - și căutam cu ce să-l pansez. Aproape simultan maiorul Oniga a descărcat în soția lui Maier revolverul lui Deceanu, cu care intrase acesta din urmă în mână. Menționez, înăuntru în cabană neînarmați eram următorii: maior Oniga (trădătorul, n.n.), Breazu Iuliu, Moldovan Simion, Elena Maier și eu (Alexandra Pop). Toți aceștia n-am părăsit cabana de la deschiderea focului până la predare. Moartea soției lui Maier a provocat revolta lui Maier, care a voit să-l împuște pe Oniga, a intervenit maiorul Dabija, care mai era încă la ușă, dar pe care l-am văzut dispărând aproape imediat. I-am rugat pe Breazu și pe Moldovan s-o ridice pe pat pe Elena Maier să văd unde-i rănită, dar era prea târziu, deoarece era în agonie. Clipele s-au succedat apoi fără să-mi dau seama, m-am întors lângă Deceanu să-l termin de pansat, am auzit ,,Ura! Ura!'' și un glonț trecând pe lângă capul meu s-a înfipt în capul lui Deceanu. De afară se auzeau strigăte de ,,Predați-vă''. Noi cei dinăuntru eram înnebuniți. Maier, singurul care ne mai apăra, își terminase toate gloanțele, ne cerea nouă, îmi amintesc precis că eu i-am strâns de pe jos niște cartușe de revolver, le-a aruncat împreună cu arma și cu același pistol cu care a tras Oniga în soția lui s-a sinucis (s.n.), după ce ne ordonase să ne predăm cu toții. Am ieșit cu frică fiecare, înghiontindu-ne care să iasă mai înainte, soldații ne strigau să ieșim numaidecât că vor arunca grenade înăuntru peste noi. Chiar în ușa cabanei era un mort din grupul nostru, Mitrofan Lucian.

Am reprodus acest fragment de declarație considerând că, datorită contradicțiilor pe care le conține, este o mostră a intervenției securiste în timpul anchetei, de denaturare a  adevărului prin denaturarea însăși a declarației persoanei anchetate, - obligată să declare sau/și să scrie așa cum îi dicta securistul anchetator. Este împotriva rațiunii ca în acele împrejurări soțul înarmat văzând că i-a fost ucisă soția să se sinucidă înainte de a-l ucide pe ucigașul soției sale. Supoziția mea este că trădătorul Emil Oniga, infiltrat de Securitate în grupul patizanilor (Liviu Pleșa, op. cit. p. 31-32), i-a ucis pe toți cei trei partizani aflați în cabană: Maier Ida Elena, Maier Iosif și Petru Decean; fiindcă trădătorul Oniga și-a terminat gloanțele, ceilalți partizani din cabană au scăpat cu viață și au fost folosiți și pentru măsluirea adevărului celor întâmplate; mijloacele specifice anchetei penale securiste nu excludeau tortura fizică.

Gheorghe Petrov a urcat pe Muntele Mare, la Groși, încă în anul 2009, apoi din nou în primăvara anului 2010, călăuzit de Emil Goia și însoțit de unul sau doi dintre cetățenii din satul Bistra, cu care a stat de vorbă și-l puteau ajuta să identifice locul gropii comune căutate; ajunși la Groși, cu un utilaj ușor Emil Goia a înlăturat vegetația de pe o suprafață de  teren, unde s-a presupus a fi groapa comună, Gheorghe Petrov sperând că va putea reveni mai târziu cu echipa sa de la IICCMER, spre sfârșitul verii aceluiași an, după obținerea aprobărilor oficiale legale, pentru a începe lucrările de deshumare.

Am obținut de la Emil Goia promisiunea de a ne fi călăuză spre acel loc, Mărioarei și mie, unde am plănuit să  ajungem în luna septembrie a anului 2010. Cu ajutorul inimosului meu nepot de verișoară primară, din partea mamei, Ioan (Ionică) Borza, care îmi este și fin, am obținut o mașină de teren, fără de care nu puteam ajunge pe Muntele Mare, la altitudinea de peste 1200 metri, la locul cu pricina.

Emil Goia s-a ținut de cuvânt și fără nicio șovăială ne-a călăuzit pe munte. Spunându-mi că este șofer profesionist și că în timpul servicului său militar a fost șofer al comandantului Armatei a III-a, cu sediul comandamentului în Cluj-Napoca, l-am rugat să conducă el mașina noastră de teren pe drumul spre locul căutat, dar cu toate că  de data asta a cam șovăit, brusc s-a hotărât să n-o conducă cu niciun preț. Mi-a rămas mie, așadar, plăcerea de a conduce o mașină de teren pe un drum comunal în urcare pe munte, ce se continuă cu un drum forestier foarte greu practicabil pe alocuri, chiar cu un vehicul de teren având  tracțiunea pe patru roți, cum era acela nou-nouț pus nouă la dispoziție de Ionică al nostru.

Era în data de 18 septembrie 2010, când am început expediția temerară, însoțiți și de nepoata de soră a Mărioarei, Doina Bădescu și de soțul ei, Bădescu Ioan. Am plecat din timp de la Cluj-Napoca, unde locuiesc însoțitorii mei, vremea arătându-se favorabilă, așa încât, fără prea mari neplăceri provocate de drum, am ajuns pe munte, până în locul de unde nu mai puteam înainta cu mașina, fiind nevoiți să continuăm mersul pe jos, circa doi, trei kilometri. Urcușul nu era ușor, mai ales pentru proaspăt octogenara mea verișoară, fiind necesare aproape două ore de parcurs ca să ajungem la destinație, în timp ce burnița și ceața se lăsau tot mai dese din ceruri pe pământ, încât nu aveam vizibilitate la distanță mai mare de circa 30 metri.

Călăuza noastră dispăruse dintr-odată în ceață, împreună cu Ioan (Nelu) Bădescu, acesta fiind doctor neuro-psihiatru militar, cu grad de colonel, ei întinzându-se din mers la o discuție despre persoanele din armată cunoscute în comun de ei, după spusele lui Nelu. I-am strigat și le-am cerut să ne aștepte, pe Mărioara, pe Doina și pe mine, care rămăseserăm mai în urmă și nu ne vedeam cu ei prin ceață. Nelu ne-a așteptat, dar pe Emil Goia nu l-am mai văzut sau auzit timp de mai bine de o jumătate de oră, deși l-am strigat cu toții și cu putere în repetate rânduri. 

Am intrat, cumva, în mrejele unui atac de panică, cel puțin eu am simțit asta, fiind dezorientați și sub presiunea ceții și a burniței, care se întețeau neîncetat, iar timpul fugea ireparabil spre întuneric. Nervos și speriat fiind în același timp, oprindu-ne din mers, am început să țip cât mă ținea gura: ,,măi Emile, spune-le să vină și să ne împuște și pe noi, că nu-s destui cinci morți în locul ăsta, mai pot împușca și alți patru oameni, că nu le pasă!"

Nu știu dacă m-a auzit și Emil Goia, dar Mărioara, Nelu și Doina se uitau la mine cu destulă mirare pe expresia feței, iar călăuza noastră a apărut în scurt timp, spunându-ne că s-a rătăcit și el din cauza ceții, în timp ce căuta  ,,cazemata".

Așa-i spuneau localnicii din Bistra, ,,cazemată",  cabanei mari construite din piatră și lemn de către partizanii Grupului Dabija, în care conducătorii  grupului își aveau sediul și lângă ale cărei ruine chiar ne aflam, la mai puțin 10 metri, dar nu le-am putut observa din cauza vegetației care le acoperea. Ni le-a arătat Emil Goia. Erau și mai sunt, și se văd bine ruinele a două ziduri paralele și un alt zid, lung de circa cinci metri, care le unea pe cele două paralele în partea din spate a cabanei mari, săpată mai adânc în panta muntelui, toate trei construite din piatră; se mai vedeau și se pot încă vedea, învelite de mușchi de culoare verde închis, stâlpii și grinzile din lemn rotunde și groase, rupte și căzute între ruinele acestor ziduri. Pe marginea de deasupra zidurilor și între ele vegetația abundentă era presărată cu brazi de dimensiunile unor pomi de Crăciun mai mari, unul dintre ei, cel mai mare și mai frumos, fiind crescut chiar în mijlocul "cazematei", ceea ce pe mine m-a impresionat, asociindu-l în imaginația mea cu tinerețea, statura înaltă, mândră și verticală a lui Petru Decean.

Când am revenit în acest loc, la ,,cazemată", după cinci ani, nu am mai găsit în mijlocul ei decât ciotul uscat al tânărului brad, purtând semnul clar că a fost tăiat de viu cu un fierăstrău.           

În această ,,cazemată" au fost mai întâi aruncate unul peste altul, îngrămădite corpurile neînsuflețite ale partizanilor uciși de gloanțele adunăturii  militare securiste, la 4 martie 1949, după care acoperișul și structura de rezistență din lemn a acesteia au fost dărâmate peste cadavrele lor cu explozii de grenade; încercarea securiștilor de a incendia ,,cazemata" a eșuat, iar la acoperirea cu pământ a partizanilor omorâți securiștii au renunțat. Lemnele erau groase, încă verzi și nu ardeau, iar volumul de pământ necesar îngropării partizanilor în ,,cazemată" le-ar fi dat prea mult de lucru securiștilor, date fiind suprafața și adâncimea acesteia, care erau destul de mari. În consecință s-a hotărât ca cei cinci partizani morți să fie aruncați și îngropați în cămara de alimente a fostei lor tabere, săpată în pământ lateral dreapta de ,,cazemată", la peste 20 metri distanță, cu acoperișul la vedere. Acest acoperiș a putut fi incendiat și a ars deasupra celor cinci cadavre, însă incendiul nu a avut puterea de a le incinera; așa încât au fost acoperite cu un strat de pământ și aici au rămas în grija naturii lui Dumnezeu până la exhumare, timp de peste 66 ani.

Lateral dreapta de ,,cazemată" și puțin mai sus de aceasta pe o suprafață de câțiva metri pătrați, terenul era lipsit de vegetația pe care Emil Goia a înlăturat-o cu un utilaj ușor al său, la cererea și indicațiile lui Gheorghe Petrov, în primăvara anului 2010. Locul a fost atunci astfel marcat, ca fiind acela unde s-ar fi putut afla groapa comună, care încă se mai lăsa căutată.