Simțeam nevoia să impulsionez și să forțez într-un mod cumva mai ieșit din comun demersurile lui Gheorghe Petrov privind deshumarea, care era mereu amânată, nu numai datorită altor priorități, cum spunea, ci și puținătății de resurse financiare de care dispune IICCMER. Mi s-a spus că acest institut poate primi astfel de resurse și din donații, ceea ce mi-a sugerat să întreb mai întâi pe membrii familiei dacă pot să facă donații în acest scop.

Cornel Dobrescu, cum spuneam, a crescut de mic copil în casa părinților Mărioarei, unde a fost răsfățat  și iubit mai ales de această mătușă a sa, el cunoscându-l foarte bine pe unchiul său, Petru Decean, pe care sunt sigur că îl admira, ceea ce am putut deduce din discuțiile avute cu Mărioara despre relațiile dintre cei doi, diferența de vârstă între aceștia fiind potrivită  pentru ca cel mai mic să-l proslăvească pe cel mai mare.

De ani buni, dinainte de anul 1989, Cornel s-a putut stabili cu familia,- soția sa, Ana Maria Carmen și copiii lor, Alexandru Sotiris și Adrian -, în Statele Unite Ale Americii (SUA), la New Orleans (NO), unde au emigrat, acolo locuind și în prezent, dar mai ales el, Cornel, vine mereu și locuiește două treimi (probabil) din an în România, la Lipova, unde posedă o proprietate, teren și casă, pe care le-au folosit și înainte de plecarea din țară.

Mi-am spus că această familie, înrudită îndeaproape prin Cornel cu familia mătușii lui, Mărioara, s-ar putea oferi să  contribuie financiar la deshumare, ceea ce mi-am propus și eu să fac.

Am redirecționat pe internet, prin e-mail,  pentru Cornel și Carmen o parte a corespondenței mele electronice cu Gheorghe Petrov, pentru a fi puși în temă, după ce în prealabil le scrisesem, tot pe internet, despre ce este vorba.

Carmen, sinceră și sufletistă cum este, mi-a răspuns cu entuziasm, prin e-mailul expediat și primit în data de 13 decembrie 2010, din care citez: Dragă Mihai,    Sunt profund impresionată de ceea ce am citit în toate linkurile și mă simt îndatorată să-i previn și pe ai mei băieți de ceea ce s-a întâmplat cu partea paternă a familiei lor. Amândoi băieții, Alex și Adrian sunt curioși și într-un fel mândri că sunt descendenții unor străbunici care și-au sacrificat puținul pe care îl aveau pt. o cauză dreaptă și nobilă. Ce puțini mai sunt azi oamenii din generația lor care știu ce s-a întâmplat în acei ani de exterminare bine regizată, gândită la Moscova, și îndeplinită fără șovăială de slugoii români, fără nici un sentiment față de țara noastră! Te rog să  mă ții la curent cu ceea ce faceți voi acolo, întâlniri, decizii, eu aș dori să contribui bănește pt. moment, cu $1.000. Trimite-mi un cont bancar unde aș putea trimite această contribuție! Mi-ai adus o  "veste minunată" , plină de nădejde în ceea ce trebuie să fie lămurit.

I-am făcut cunoscut lui Gheorghe Petrov că se cere din SUA un cont bancar pentru o donație privind dezgroparea de la Bistra-Groși, redirecționându-i scrisoarea electronică citată și rugându-l să trimită la destinația respectivă numărul contului bancar. Nu știu ce s-a întâmplat cu entuziasmul doamnei Carmen, în ce fel a fost influențată de domnul său Cornel Dobrescu, dar aceasta nu i-a scris niciodată lui Petrov, după cum amândoi mi-au confirmat, deși Petrov i-a trimis acesteia câteva e-mailuri, în care îi spunea care sunt preocupările, rezultatele, dar și greutățile instituției bugetare de stat la care era și este angajat.

Nu interesează ceea ce s-a întâmplat în continuare, pentru că oricine și oricând poate reveni la o decizie a sa în privința cheltuirii propriilor resurse financiare, așa cum s-au petrecut lucrurile și în cazul familiei Dobrescu, de această dată, fără a da cuiva socoteală. Totuși, Carmen mi-a spus că acei bani (ba chiar mai mulți: 1400$) pe care s-a oferit să-i doneze într-un cont,  al cărui număr îl solicita prin acel e-mail, au luat calea donației către Mărioara, pe care aceasta i-a folosit cum a găsit de cuviință.

Am avut și mai am bănuiala bine fondată, dacă nu certitudinea, că eu, o rudă ceva mai îndepărtată cu Petru Decean, mă amestec, așa cum s-ar băga musca în lapte, în treburi familiale care nu ar trebui să mă preocupe mai mult decât le preocupă pe rudele lui mai apropiate, respectiv pe nepoții lui de soră, Cornel și Ion Dobrescu, și pe nepoatele sale de soră, Cornelia Doina Bădescu și Olimpia Margareta Filip, amândouă născute Dobrescu. Cum altfel aș fi putut să înțeleg reproșul pe care mi l-a făcut nepoata mea de verișoară primară, Doina, prin cuvintele care mi s-au întipărit involuntar în memorie (fiindcă m-am simțit profund jignit): ,,ce tot vrei, tu, mă, ce tot insiști cu deshumarea lu' Pătru?!" Aș fi trecut peste acest episod cu Doina, dacă mi-ar fi spus că îl regretă, dar acum, după exhumare, la care ea nu a mai putut participa, din cauza unui sejur petrecut în străinătate, a refuzat cu obstinație să recunoască reproșul pe care mi l-a făcut pe un ton jignitor, care a devenit, astfel, și mai greu de uitat.

În afară de  Mărioara, singura care m-a încurajat nu cu mult timp înainte de a trece la cele veșnice, să fac tot ce pot pentru deshumare, ,,că ăștia nu sunt în stare, mă' Mihai", - așa mi-a spus cu îngrijorare -, a fost Ana (Nica) Dobrescu, născută Decean, sora mai mare a lui Petru Decean și a Mărioarei, și mama celor pe care tocmai i-am numit  mai sus; în relațiile avute cu mine, Nica manifesta o simplitate debordantă și o sinceritate rar întâlnită, ceea ce îmi amintesc cu nostalgie tot mai des, pe măsură ce îmbătrânesc.

Nu am a le reproșa nimic nepoților mei și nepoatelor mele de verișoară primară. Le respect dreptul de a nu fi de acord cu mine și de a vedea altfel lucrurile privind dezgroparea unchiului lor, Petru Decean, inclusiv de a nu fi de acord cu exhumarea lui. Nu pot înțelege și parcă nici nu vreau încă să înțeleg de ce nu au și ei față de mine o minimă toleranță în această privință, refuzând să comunicăm pe această temă sau ținându-mă la distanță, deși în adolescența și tinerețea noastră, fiind apropiați ca vârstă, am fost atât de buni prieteni, încât împărțeam frățește tot ce aveam, iar peste neajunsuri și necazuri treceam cu umor! Da, așa trebuie să se fi întâmplat, experiențele de viață diferite sau aceleași experiențe trăite în comun, odată deveniți maturi, ne-a fost dat să le înțelegem diferit, învățând din ele ceea ce ne-a ajutat pe fiecare propria inteligență, marcată de propriul caracter. 

Aveam să înțeleg, însă, din toate aceste pățanii și discuții cu participarea la cheltuielile dezgropării și reîngropării, că sugestiile făcute în orice mod rudelor victimelor comunismului, printr-o persoană oficială, de a participa bănește la exhumarea și reînhumarea acestor victime, aveau/au rostul diversionist de a amâna aceste acțiuni la nesfârșit, dacă se poate. Mi-a fost dat să aud o voce universitară, într-un cadru universitar timișorean, aparținând unui istoric, educator al conștiințelor studențești, în iarna anului 2013, fiind invitat de Viorel Marineasa la un seminar cu tema rezistenței armate anticomuniste a partizanilor, spunând, nu știu cu câtă convingere, însă, că nu ne folosește la nimic nouă, românilor, să cunoaștem amănunțit paginile negre ale istoriei noastre, pledând parcă, inconștient sau nu, pentru scrierea altor pagini negre în istoria românilor.

Cu astfel de educatori ai tineretului studențesc în universități riscăm să rămânem mereu împotmoliți în mocirla istoriei.